îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

marți, 22 decembrie 2009

Priveşte-mă!

-Lasă uşa!
-Lasă-mă să plec
-Nu, nu pleci nicăieri
-Lasă-mă domne în pace
-Calmează-te!
-Nu, nu mă calmez
-Nu mă lasă aşa...
-Ai un bilet în bucătărie, citeşte-l şi lasă-mă
-Nu, nu vreau să-l citesc, vreau să rămâi cu mine
-Scumpule, nu mai stau cu tine, pur şi simplu m-am săturat
-Eşti singura mea prietenă, nu pleca, te rog
-Nu, nu sunt singura. Te urăsc!
-Mă doare.
-Nu mai are rost să îmi zâmbeşti
-Credeam că sunt totul pentru tine
-Nu, nu eşti şi nici nu ai fost. Mi-ai provocat numai probleme. Nici o clipă nu am fost fericită când am stat cu tine
-Dar eu mereu am încercat să-ţi ofer răsăritul
-Şi nu, nu ai reusit
-Dar am încercat
-Auzi, dute şi ia-ţi o sticla de vin şi relaxează-te
-Dar nu vreau să se termine aşa
-S-a terminat deja
-Pune-mă să dau timpul înapoi, şi-o voi face
-Fiecare pe drumul lui, nu există rezolvare
-Nu mă face să-mi omor gândurile
-Omoarăţi-le, aşa cum şi tu mi le-ai omorât pe ale mele
-Dar nu mai urla
-Urlu, fiindcă asta meriţi
-Şi eu care mă gandeam că te iubesc
-Mă iubeşti pe dracu. Tu niciodată nu m-ai înţeles.
-Ba eu mereu te-am înţeles
-Atunci înseamnă că eu nu te-am înţeles pe tine. Eu de fiecare dată când îţi spuneam că ţin la tine, erai indiferent, şi mă priveai cu ură. De parca nu îţi păsa
-Ba îmi păsa
-Nu insista, fiindcă aşa e, în fiecare seară am cedat, şi am zis, las` că îi trece. Şi uite, nu ţi-a trecut nimic. Eşti un nebun. Un prost care nu ştie să aprecieze nimic
-Nu, nu am avut nimic niciodată
-Ba, mereu ai avut ceva, parcă trăiai într-un vis, separat de realitate, acolo, în lumea ta, în care eu nu prea existam.
-Dar ţi-am oferit tot ce am putut
-Nu! Cred că eu am oferit tot ce am putut ca proasta
-Nu vorbi aşa
-Sunt o proastă care mereu te-a ascultat, şi care mereu te-a înteles, asta sunt, iar eu cu ce m-am ales? Cu ce? Spune-mi?! De ce mă faci să plâng? De ce mă faci să mă umplu ură? De ce mă faci să neglijez totul în favoarea ta? Spune-mi!
-Fiindcă mă iubeai
-Da, ai perfectă dreptate, poate că te iubeam, poate că te iubeam prea mult. Acum însă… nici măcar nu vreau să te mai văd vreodată, ai mult prea mult venin în tine. Nu vreau să mai ştiu cine eşti. Nu vreau să ştiu că ai existat vreodată. Nu mai vreau să stau în preajma ta. Nu vreau să mai ştiu cum zâmbeşti. Dispari din calea mea.
-Priveşte-mă!
-Nu, sunt satulă să te privesc.
S-a încalţat, a trântit uşa şi a disparut în viscolul ninsorii. Pentru totdeauna.

joi, 26 noiembrie 2009

întotdeauna visez

Azi noapte nu am dormit. Mi-am mintit mama, prietena si niste colegi, ca mi-a fost rau. Nu, nu mi-a fost rau.
Pur si simplu stateam, cu ochii lacrimati si ma uitam pe tavan. Fara sa clipesc. Ciudat. Nu imi era somn. E la fel ca si cand ai vrea sa dormi dar nu poti. Si nu poti sa dormi atunci cand incepi sa te gandesti ca vine Craciunul. Cunosti sentimentul acela, cadouri, distractie, brad, beteala, zapada, sanie, patinoar, manusi, abur, imbratisari multe, ceaiuri calde. Da, si mie-mi place sentimentul asta, pur si simplu il ador. Sunt om, e normal. Dar visez totusi ca iarna aceasta nu voi fi la fel de fericit ca si in celelalte. Iarna am inceput-o prost. Nu voi astepta nimic sub brad. De abia mi-am permis niste haine. Prietenilor le-am spus ca sunt noi, dar nu este asa. In fiecare zi am incercat sa-mi creez o rutina, ca nimeni sa nu-si dea seama de gandurile mele. Merg in fiecare dimineata in aceeasi statie, salut aceleasi persoane, si plec. Iar dracu mai stie cand ajung acasa. Nu-mi place acasa. Nu am chiar nici un sentiment cand stau in camera mea. Mereu jegoasa. Mereu aceeasi.
Si intr-o zi ma suna Marcel:
-Ne vedem luni, seara, pe acelasi bulevard, pe aceeasi banca.
-Dar stai...
Si a inchis.
Dar, nu stiu cum dracu, amandoi ne gandeam la aceeasi banca, pana si ora ne-am nimerit-o... aproximativ 18...
Era intuneric, pot spune ca era frig. Tremuram. Iar el, cu aceeasi tonalitate a lui, specifica, mi-a spus:
-Poftim foaia asta. Scrie aici tot ce ai mai frumos de scris despre ea.
Iar foaia asta sa i-o dai atunci cand consideri tu ”un moment perfect”.
-Nu prea sunt multe de scris!
-Dar tu scrie.
Iar eu imi tot spuneam, ca tot ce am mai frumos, nu sunt decat niste ganduri la care doar visez.
-Tu mereu ai visat?
”Da, mereu am visat sa o intalnesc. Mereu am visat fata aceea din colt de bulevard care sa ma astepte, muscandu-si buza. Stii cat am visat ca voi visa cu ea? Nu, nu stii, fiindca nimeni nu isi poate da seama, numai eu, numai eu stiu, cat imi e de draga. De fiecare data incerc sa nu ii spun ca m-am gandit toata ziua la ea, fiindca daca i-as spune zilnic, s-ar plictisi, asa, mai bine nu ii mai spun nimic. De fiecare ma fascineaza ochii ei, si vorbele ei. Ah, vorbele ei...
Fiecare propozitie se face uitata, fiindca mereu vine una mai interesanta. Si mereu ma strange in brate. Eu nu o strang niciodata.
Mereu imi vorbeste despre Mihai, iar asta ma enerveaza. Cel mai mult. Mereu incerc sa schimb subiectul. Dar mereu imi place de ea. E singura care reuseste sa ma induioseze doar cu privirea. Ea e singura care-mi strange obrajii reci si-mi spune ca sunt frumos. Iar eu nu fac asta niciodata.
Incearca sa ma inteleaga, oricat de complicat a-si fi eu. Si reuseste, chiar daca nu arata, ea ma intelege pe deplin de fiecare data, dar se preface ca nu ma intelege, doar ca sa fiu eu fericit, eu oricum stiu ca-mi citeste gandurile.
Mereu venim pe aceleasi strazi. Stiu ca daca a-si incerca sa fac o schimbare, ar fi de acord. Dar, nu, eu mereu am rutina mea, doar ca sa nu-mi arat nelinistea.”
-Dar o iubesti?
-Nu! Pot spune ca o ador!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Nu

nu, încă nu a plouat. dar aștept ploaia. aștept zilele acelea de vară, promise, în care vom ajunge la mare. ne vom arunca în apă. în care ne vom imagina că în mare există rechini. vom lucra. vom consuma toți banii pe prostii. ne vom distra.
aștept cu nerăbdare să învăț să merg pe apă. să mă stropesc de unul singur. să mă îngrop în nisip. să mă fac negru iar. să merg dimineața cu tine pe plajă, singuri, doar noi doi, noi doi și o apă...
să ajungem noaptea amețiți în camera de hotel, și să dormim fără să ne mai uităm unul la altul, de parcă am fi sătuli. iar ziua următoare să o luăm de la capăt.
vreau sa-ți dăruiesc un balon, fiindcă aici în Ploiești nu găsești baloane, din alea, speciale, cum numai la mare găsești. să îți pun o înghețată în cap, pentru toate ce mi le-ai făcut.
să stau cu tine, la un răsărit. apoi la un apus. să bem o bere. rece. și să mâncăm multe gogoși. să facem poze, apoi să le inserăm fiecare pe blog. să ne strâmbăm. să alergăm. să fim singurii de pe plajă care stau în ploaie.
să ne holbăm la un magician, cu ale sale mișcări regizate. să aruncăm banii pe brățări. și pe un portret. unul cu tine. din totdeauna mi-am dorit unul. eu nu sunt în stare să-ți fac. iar dacă încerc vei râde de mine.
vreau să ajung, într-o zi, acolo unde mi-am promis. acolo unde tu nu vei mai avea parfumul tău, ci vei mirosi a alge verzi.

luni, 9 noiembrie 2009

Amintiri

  Așa arătam eu...



  Mie-mi plăcea să mă distrez...



  Mereu am vrut să demonstrez ce pot...



  Însă niciodată nu mi-a reușit...

  Am învățat să fiu dur...

  Eu eram dur...

  Eram cel mai dur... eram un copil problemă...

   Eu sunt cel care scria cu două mâini...

  Eu sunt cel căruia îi plăceau călătoriile...

  Mie de mic mi-au plăcut bicicletele...

  Și căpătasem experiență...




  Eu cântam...


  De mic mi-a plăcut ploaia la nebunie...




  Eu mă gândeam tot timpul...



  Dar eu mă tot gândeam...

  Ea e mama...

  Iar el e tata...


  Pe care-l ajutam și eu cum puteam...

  Ea e sora mea mai mică...

  Iar ea e prima mea parteneră de dans...

   Iar aici am rostit prima mea poezie în fața tuturor...

   Iar aici eram fericit.

  Încă mai am ursulețul albastru. (teddy).

  Dar mereu am fost fericit când eram mic...

Acum?

  Acum îi învăț pe alții să fie duri doar atunci când trebuie...

  Acum am o bicicletă pe placul meu...

  Și tot cu ea am căzut...

  Acum nu mai sunt dur, ci doar încerc sa par dur...

  Acum am o prietenă la care țin...

  Am o groază de amici...


Am sute, poate mii de rânduri scrise pe un caiet...


Însă cel mai mult contează că sunt fericit.

vineri, 6 noiembrie 2009

Nimic?

astazi suntem in 6 noiembrie. este putin trecut de ora 3 dimineata. si am ajuns la o concluzie. lucrurile marunte te fac mereu fericit. lucrurile mari, oricat ar fi ele de mari, nu iti dau decat un orgoliu.
un zamber e atunci, cand o persoana fericita iti ofera din fericirea sa.
fericirea? fericirea, nu e alt ceva, decat un trecator... care nu tine la nesfarsit.
fericit te simti atunci si doar atunci cand te simti implinit.
si am ajuns la inca o concluzie, spusa de 2 persoane diferite, banii nu aduc fericirea...
bani nu au cum sa-ti impartaseasca fericirea niciodata. si regret ca de abia azi am realizat asta.
si da, la bal ma voi duce in aceleasi haine in care am fost si azi imbracat, fiindca nu am nimic de dovedit din adancul sufletului. da, si nu ma voi imbata, fiindca lucrul acesta nu-mi ofera fericirea si nici macar satisfactia.
fericit voi fi atunci cand voi iesi, si imi voi da seama ca sunt singurul baiat care stie sa coboare treptele, fara sa se sprijine de nimic.
eu? eu doar ii voi sprijinii pe cei care merita cu adevarat.

Jurnal de bord

Numele meu este Charles. Am 16 ani si sunt fiul capitanului de vas. (undeva in Spania, 1630)
Din jurnalul de bord:
„Azi, este o zi noroasa, de toamna, a plouat indeajuns cat pana si tunurile proaspat vopsite sa rugineasca. Fiul meu doarme. Doarme dus. A ajutat la sortatul munitiei... iar munitie avem destula, cat pentru un batalion de frigate franceze...”

A plouat. M-am trezit tot ud, un pic mai uscat decat m-am culcat. Tata-mi spunea aseara ca am fost cel mai bun marinar pe care l-a vazut vreodata. Nici unul din baietii echipajului format din aproape 30 de oameni, nu a stat in ploaie cat am stat eu...

Dawes, prietenul meu, cu care cersim mereu cate o ciocolata Sylviei (singura femeie aflata aici), imi spunea:
Avem aceeasi varsta, avem aceeasi culoare a ochilor, avem aceeasi musculatura, dar eu niciodata nu te pot invinge pe tine, fiindca esti doar fiul comandantului.
I-am raspuns aproape inoric, ca indiferent cine a-si fi, el tot mai presus ca mine este. Datoriita studiilor, care le apucase o perioada scurta de timp, la institutul Purfoy.

„Jaaaaaaaaaaaames” am urlat intr-o dupa amiaza. –James este numele tatalui meu, dar nu imi permit sa il strig decat pe numele lui real, rareori ii spun tata, si asta se intampla doar atunci cand incerc sa ii explic o problema personala, iar de cele mai multe ori ii spun „domnule comandant”- iar el a venit la mine:
-Ce s-a intamplat?
-Un tun a fost maturat si rasturnat de un val.
-Ti-am spus baiete sa le asiguri. Nu de 2 ori. Nu de 3 ori. Ci de 5 ori. (5 e numarul pe care tata nu il suporta, dar care stie ca ii aduce noroc).
Am stat o zi intreaga, singur, fara nici un ajutor, fiindca toti se infructau cu pestii de abia pescuiti de Sylvia. Seara, i-am spus:
-James, nu le-am asigurat de 5 ori ci le-am asigurat in 5 randuri de 5 ori. Iar atunci a zambit, apoi a inceput sa rada de mine si m-a invitat la masa, sa ma infruct cu niste caracatite, de abia prajite.

Din jurnalul de bord:
„...imi aduc aminte de el cand era mic si facea numai traznai, si daca l-ai vedea acum, cat de barbat poate sa fie, si ma uimeste pe zi ce trece...”
Si iar m-am culcat ud. Si nu ma puteam trezi dimineata urmatoare decat mai ud decat eram. Fiindca transpirasem. Fiindca avusesem cosmaruri cu asiguratul tunurilor...
Iar cand soarele a rasarit, am avut o presimtire... parca se apropia ceva de noi... si nu am mai putut sta in pat. Tata era in cabina lui, dar nu i-am spus nimic, fiindca mai mult ca sigur ma inselam... asa ca am ales sa stau iar o zi afara in ploaie, de data asta, agatat sus, undeva chiar foarte sus, unde imi facusem un culcus dintr-o vela rupta. Aveam un leagan si o masuta unde imi tineam mancarea. Acolo am stat, tot in ploaie, tot ud de 2 zile, dar de data asta cu frica.
Si nu ma inselasem, vedeam in departare, fara sa folosesc vre-un instrument, umbra unei corabii de a piratilor. M-am uitat repede pe busola si am strigat:
-Daweeeeeeees!
Iar el a venit...
-Vezi ce vad si eu?
-Nu.
-Cum nu, tu esti chior? Spune-mi ce vezi!
-Nimic.
(eram sigur ca el nu are experienta vazului in departare, numai eu aveam culcus ca nebunul sus, si numai eu puteam vedea)
-E ceva acolo!
-Eu tot nu vad nimic.
-Jaaaaaaaaaaaames!!!
-Daaaaaaaaaaa?
-Vad ceva!
-Ce vezi?
-Nu stiu ce e, urca repede!
-O balena nu e fiule, e cu totul ceva misterios.
(nu se vedea foarte bine, adica nu se vedea mai deloc fiindca tocmai atunci parca incepu sa ploua mai torential).
-Stiu ca nu e balena, dar ce poate fi?
-O nava?
-Asta spuneam si eu!
Iar atunci, am avut onoarea sa dau din clopot. (clopotul era actionat numai de cei ce vedeau nave inamice in departare, si avea rolul de a avertiza marinarii sa treaca la posturi). Am coborat intr-un suflet, am ajutat la incarcatul tunurilor cu ghiulele si cu niste pietris special – inventia lui tata – si am asteptat.
Au trecut 3 ore... pana s-a apropiat indeajuns, la limita razei de actiune a tunurilor.
Cum plouase, trebuia sa fim atenti, fiindca praful de pusca se aprinde mai greu acum, si poate fi destul de periculos in preajma armamentului...
(va continua...)

duminică, 1 noiembrie 2009

Daniel

Daniel este un baiat modest, asta spune mereu...
Daniel mananca in fiecare dimineata covrigi de la acelasi magazin din colt, cu 3 trepte, o bara si o vanzatoare batrana. Daniel isi bea singur cafeaua de dimineata, in a sa bucatarie mizerabila. Daniel nu are gheozdan, el are sacosa. Lui Daniel nu are ce sa ii sune in buzunar, nu are telefon mobil la fel ca ceilalti adolescenti. Lui ii vibreaza decat maruntisul adunat cu greu. El sta intr-un apartament cu 2 camere, inguste si mici, dar mie-mi spune ca-i sunt de ajuns. Lui Daniel ii place cartea. Are o biblioteca uriasa unde-si tine colectia de „citite si jalnice” iar sub pat „pe alea bune”. Majoritatea copiilor de varsta lui tin diverse reviste pe sub paturi, insa el, pune cartile, bune, pe care nu vrea sa le mai citeasca inca o data si pentru a-i sustine arcurile patului.
Daniel nu are prietena, nu fumeaza, nu iese la bere cu baietii (chiar daca este invitat), nu are televizor (el afirma mereu ca nu si-ar pierde timpul cu baliverne si in plus l-ar costa destul de mult intretinerea), nu da banii decat pe pixuri, caiete , coli, acuarele, si covrigi.
Daniel nu are ceas, mereu se orienteaza dupa fetele oamenilor. Atunci cand cei din jur sunt fericiti inseamna ca e tarziu, si au iesit de la munca, iar atunci cand sunt tristi, e dupa-amiaza, fiindca mereu spune ca: „oamenii tristi ies din casa doar ca sa-si plateasca facturile iar asta se intampla mereu dupa 12”.
Daniel ia in fiecare zi acelasi autobuz in drum spre scoala, intalneste aceeasi oameni mereu si niciodata nu sta jos, el considera ca: „omule, atat timp cat nu am griji pe cap, nu ma apasa nimic pe picioare”.
Daniel e mereu vesel, chiar daca in interiorul sufletului e trist. Ascunde asta. Ascunde faptul ca tatal lui a murit calcat de tren acum 7 ani, nu arata nici o durere. El se descurca. Mereu se aranjeaza, doar-doar sa se uite o fata dupa el, dar el nu recunoaste: „intr-o societate trebuie sa fi normal, iar eu doar ma aranjez, nu fac nimic altceva.” Daniel e baiatul din ultima banca, care in fiecare pauza nu face alt ceva decat sa deschida caietul si sa repete, bineinteles, cu covrigii langa el.
Daniel recunoaste, fara nici un pic de rautate, ca zilele de Craciun, din ultimii 4 ani nu au insemnat pentru el decat niste zile geroase si la fel de normale ca si celelalte.
El primeste cadouri doar de la matusa sa din Spania, iar asta se intampla doar atunci cand ea isi mai aminteste de el: „zilele trecute, Mihaie, am primit un penar si cateva creioane noi” – iar el e fericit. Fericit pentru faptul ca cineva s-a gandit la el.
Daniel se apropie de varsta de 16 ani, insa e mult mai matur decat pare, stie sa spele vase, sa calce, de fapt, el spala vasele si el calca, iar de fiecare data cand il iei prin surprindere iti raspunde: „nu faceam decat sa invat cum sa calc si cum sa-mi spal vasele.”
Pe Daniel il poti recunoaste usor, il gasesti in fiecare zi in statia de la Hale, in jurul orei 15, imbracat in acelasi haine, cu o sacosa in mana, zambaret si mereu cu mainile in buzunar.
Daniel spune despre el ca atunci cand va pune la loto, va fi singura persoana care joaca doar o singura data si castiga. Insa, el mai spune, ca pastreaza bogatia pentru mai incolo, banii nu ii aduc fericirea momentan: „nimic pe lumea asta nu ma multumeste mai mult decat gandul ca mereu sunt intr-o permanenta schimbare.” Si da, are ambitie.
Daniel e talentat, in fiecare zi lucreaza la cate o icoana noua. Iar in fiecare saptamana doneaza cate 3 la biserica de langa el. Daniel e credincios. Daniel crede in puterea Lui Dumnezeu. Daniel nu prea vorbeste despre viata lui si nici nu judeca viata altora, el este mereu de acord cu ceea ce spui. Iar daca nu-ti raspunde, inchide ochii si da din cap.
Intr-o zi, Daniel urca scarile pana la etajul 4. Ajunge in fata usii sale gri, scoate cheia gafaind si intra linistit in casa. In asa numita sufragerie o gaseste pe mama sa moarta. (asta se intampla in iarna anului trecut).
El spune ca s-a intoxicat cu monoxid de carbon si ca a fost numai vina lui, fiindca a lasat soba aprinsa peste noapte, iar fluxul de gaze a scazut. El plecand la scoala, iar mama lui ramanand acasa, ascultand stirile la radio, pe o canapea veche... (si de aici nu mi-a mai povestit nimic fiindca a intors spatele pret de cate minute si a varsat o lacrima in amintirea mamei sale).

Acum Daniel este pictor. Isi doneaza toate icoanele cu speranta ca macar una sa ii aduca mamei sale ceea ce i-a lipsit din totdeauna. Fericirea.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Pe-o bucată de hârtie

Il vad pe Marcel care scrie pe o foaie o romanta. Nu disting nimic din scrisul lui mic si inclinat, decat unele cuvinte: „Imi-esti-ca-un-vis”. Si se opreste
-am terminat, spune el cu un ragaz obositor.
-eu nici nu am inceput, ii rostesc.
Ne-am propus sa facem un test, sa scriem despre o fata din copilaria noastra pe care am placut-o.






Eu am zis asa:

„Inca-mi amintesc cum mi-am luat prima bataie. S-a intamplat pe o strada intunecata intr-un colt de garaj. Un burtos m-a batut pret de cateva minute cu pumnii si picioarele pe cand eu abia implinisem 10 ani. Cainii latrau. Lumina era stinsa. Era mult praf in jurul meu. Peretii parca erau inchisi, fara nici o fereastra. Ma rugam sa nu vada bucata de lemn rezemata in stanga mea. M-a aruncat si m-a trantit de cateva ori, nu aveam cum sa scap. Eu stateam ghemuit si plangeam. Protejam trandafirul rosu pe care tocmail il furasem din gradina. Nu am simtit durerea. Nu am simtit nimic. Ma gandeam doar la blonda careia vroiam sa i-l dau. Era cu 7 ani mai mare ca mine. Iar eu credeam ca ma iubeste. In ziua aceea toate lacrimile mi s-au scurs pe floarea aceea. Tot in ziua aceea am capatat cele mai multe vanatai si julituri pe corp. In incercarea mea de a fugi, intr-o seara tarzie de vara, mi-am agatat pantalonii in gard si m-am ales cu o doza de bere in cap aproape plina, dar nu m-a mai prins de atunci. Imi era frica uneori sa trec pe acolo, sa-l vad beat. Dar scapasem. Trandafirul parca nu mai avea culoarea simpla rosie. Avea un rosu pasionant cu picaturi sarate pe el, tresarat cu tepi ascutiti, iar majoritatea se gaseau si in pielea palmei mele. Eram fericit. Plangeam. Dar nu vroiam sa plang. Dar eu plangeam in continuare. O asteptam. O asteptam sa treaca prin coltul in care o vedeam aproape in fiecare seara. Cu siguranta ma asteptam sa mearga ceva prost, fiindca nu mai venea. Stateam si ma gandeam. Dar ce faci atunci cand raspunsul pe care il anticipezi nu-ti convine de nici o culoare? Trecea exact cand se aprindeau luminile strazii. Iar ele deja deveneau orbitoare. Eram acolo de ceva vreme. Inebunisem. Ma jucam cu frunzele, dadeam cu piciorul in pietre. Mai aveam putin si dadeam cu capul de bolovani.
Dar, eu am asteptat. Si imi amintesc exact ca avea o bluza roz. Iar langa bluza aceea se ivea o mana. Ce era stransa in jurul umerilor ei. Era a unui baiat. Parea fericita alaturi de el. Parea doar un pic mai mare ca mine. Si ma intrebam ce are el iar eu nu am. Ma intrebam de ce are el ochii albastrii iar eu caprui. Nu ii puteam schimba? Nu puteam si eu sa fiu genul acela de baiat din spatele blocului care sa joace football mult si sa aibe o fata frumoasa langa el?
Si trecu pe langa mine de parca nici nu ma observase. Era tarziu. Ma durea capul, si nu numai. De abia atunci am simtit durerea. O durere adevarata. Din toate punctele de vedere. Nici macar nu si-a luat privirea din ochii lui.
Si eu ma jucam cu tepii trandafirului. Strangeam tulpina cat se poate de tare, intrandu-mi tepii-n mana doar ca sa nu mai simt durerea. Eram aproape plin de sange pe maini, pe spate, pe picioare si pe gat. Aveam ochii obositi. Plansi. Si imaturi. Ma gandeam la milioane de lucruri doar atunci cand a trecut pe langa mine. Unul dintre ele era acela sa ii dau trandafirul de fata cu baiatul acela, dar ma gandisem eu mai bine ca deja am incasat-o in ziua respectiva, si nu vroiam alte vanatai.
Da, am respectat realitate. Tot realitatea imi spunea ca puteam sa o am. Dar nu am avut-o niciodata. Iar trandafirul? Trandafirul i l-am lasat langa poarta a doua zi de dimineata. Exact in ziua in care a murit. “






Lui Marcel i-a placut. Pacat ca nu am relatat cu sinceritate. Bataia incasata a fost adevarata, relatia ei cu baiatul a fost reala, numai ca trandafirul l-am aruncat a doua zi de dimineata in tomberon. (iar fata inca traieste, e o buna amica de a mea).

duminică, 4 octombrie 2009

Am la mine o castană

Și ce mă întrebă un amic:
-cum o mai duci Mihai?
-sti? urasc intrebarea, fiindca nu pot raspunde ca o duc prost.
-adica?
-o duc perfect
-cum iti petreci timpul liber?
-incercand sa ma ingras
-cu ce?
-am incercat cu mancare, dar nu prea tine, acum am abdoptat ideea de a te ingrasa cu vise
-si reusesti?
-nici aici nu prea stau bine
-de ce?
-visez, chiar foarte multe, imi pun foarte multe dorinte, si am multe promisiuni, si stiu ca nu prea pot face nimic, asa ca las sa treaca
-sa inteleg ca totul e trecator la tine?
-doar cand vine vorba de dragoste
-adica?
-dragostea la mine nu e niciodata trecatoare, e vesnic activa
-ai prietena?
-da
-ti la ea?
-si inca foarte mult
-si ce ii spui cand o vezi?
-incerc sa nu par grabit, chiar daca mereu sunt, si ii spun mereu aceleasi chestii plictisitoare, nu imi place sa deschid subiecte de discutie
-de ce?
-fiindca, mie imi place sa gandesc, dar ei nu prea cred ca i-ar place ce gandesc
-ce gandesti acum?
-sa-mi iau banii, si sa ma duc cu ea la munte
-e doar un vis?
-nu, e doar o dorinta
-se numara printre alea trecatoare?
-nu, chiar vreau sa o implinesc
-cum vei face?
-in fiecare seara astept Luceafarul si-mi doresc sa se implineasca dorinta asta, asta e primul pas
-iar al doilea?
-sa-mi vina banii
-mai sunt si alti pasi?
-da, al treilea ar fi sa am cu ce sa ma imbrac, fiindca nu prea mai am haine, iar al patrulea, sa am timp
-timp? nu ai timp?
-nu am timp nici sa ma gandesc la faptul ca vreau sa ma ingras
-dar gandeste-te acum, ai o ocazie, iti las zece minute sa iti imaginezi cum e sa fi gras
-sa stii ca de alea zece minute ma bucur si eu in fiecare noapte, dar nu vreau sa ma gandesc la o asemenea banalitate, cum e sa fi gras, inchid ochii si imi imaginez fata cum ma alearga pe bulevard cu castane
-si de ce ai ales castanele ca mijloc de incheiere?
-fiindca imi plac castanele si fiindca e sezonul lor
-iti mai place ceva?
-da, imi mai plac pepenii
-ce iti place mai mult, o castana sau un pepene?
-o castana
-de ce?
-fiindca mereu o pot lua in mana
-si?
-si mereu i-o pot da ei
-si?
-nu am cum sa ii dau un pepene
-e, sa stii ca eu am facut-o
-eu nu, nu sunt atat de idiot
-si ea accepta castanele?
-te asigur ca le accepta mai usor decat niste pepeni
-e frumoasa?
-cine? Castana? Cea din buzunar da, e de la ea.
-nu castana ma
-a...
-cum o cheama?
-Patricia
-si e frumoasa?
-la fel ca o castana
-si cum vezi tu o castana?
-sexy – cu ochii verzi
-si-ti zambeste castana ta?
-de fiecare data cand ma uit la ea
-e imposibil
-la mine totul e posibil
-si castana, si ea imi zambesc de fiecare data cand ma uit la ele
-si tu?
-eu ce?
-tu ce faci?
-stau ca prostul si ma uit la ea
-si nu zice nimic?
-castana nu zice nimic, insa ea, ma intreaba ce fac
-si ce ii raspunzi?
-ca fac bine
-si mereu spui adevarul?
-da, de fiecare data ma simt lipsit de griji cand sunt cu ea
-deci nu o minti?
-nu, mereu zic adevarul
-o iubesti?
-castanele chiar imi plac, dar castanele care-mi zambesc imi plac si mai mult
-iar ea e o castana?
-una care se afla mereu langa mine
-acum ai o castana la tine?
-da
-si ce gandesti cand te uiti la ea?
-imi tremura buzele decat, nu ma gandesc la nimic, totul mi se deruleaza pe sub gene cu o viteza ametitoare
-si ce vezi? castane?
-vad doar o castana ce-mi zambeste si ma pupa
-deci ea te iubeste
-probabil
-cum probabil, tu nu sti?
-niciodata nu poti sti ce gandeste cineva
-da, dar...
-niciodata, si o castana poate fi imprevizibila, poate aluneca
-si ce faci tu ca sa nu alunece?
-o tin strans in mana ori de cate ori o scot din buzunar
-frumos gestul
-nu e gest, e o reactie a palmei mele sa se restranga atunci cand ma gandesc la ea
-si de ce se restrange?
-fiindca traieste o clipa de iluzie
-inteleg
-niciodata nu poti intelege pe deplin o persoana
-de ce spui asta?
-fiindca niciodata nu poti sti ce gandeste persoana aceea atunci cand iti spune ceva
-gandesti prost
-eu consider ca gandesc bine, si am evitat sa ma gandesc la evitarea cacofoniei pentru a demonstra ca nimeni nu e perfect
-acum gandesti bine
-si totusi niciodata nu-mi imaginez ca eu gandesc indeajuns
-de ce?
-fiindca de obicei nu prea am dreptate
-dar poate ai
-nu se intampla de multe ori
-deci te consideri un om prost?
-nu, dar ma consider un om normal, iar oamenii normali sunt deseori prosti
-eu ma consider un om normal, deci sunt prost?
-da, fiindca ma asculti
-si? Eu te-am intrebat, eu am fost cel care ti-a rapit timpul liber sa te intrebe ce mai faci, si sa incerce sa aflu chestii noi de la tine
-chestii noi de la mine nu vei afla niciodata
-adica?
-chestiile noi le pastrez pentru final
-de ce?
-ca sunt un om normal si prost, si asa imi sta in fire
-si ce chestie noua ai pentru mine?
-a venit finalul?
-considera ca a venit
-nu am nici o chestie noua pe care sa ti-o zic
-e imposibil
-repet, la mine totul e posibil
-daca totul e posibil, inseamna ca nu te numeri printre oamenii normali
-eu in continuare ma consider normal
-dar nu esti
-stiu, dar imi place sa cred ca sunt prost si normal
-dar nu pari
-eu sunt, dar nu vezi tu
-vad destul de bine
-insa nu poti sti ce gandesc
-la ce te gandesti in clipa de fata?
-cum sa decojesc castana asta
-de ce vrei sa o decojesti?
-sa vad ce se afla in interior
-si dupa ce afli ce faci?
-imi dau seama daca e o castana buna sau e doar normala
-si daca e buna?
-zambesc
-iar daca e normala?
-zambesc
-de ce?
-fiindca e la fel de normala ca mine
-adica?
-ea are un invelis, si am mai zis lucrul asta, dar nu stiu cui
-si daca un invelis, ce?
-el doar o protejeaza, de obicei oamenii normali cand se gandesc la o castana se gandesc doar la stratul acela maro-visiniu, deseori jegos, si pentru ei asta e o castana
-si tu?
-eu? eu am invatat sa o decojesc
-cum?
-pun unghia aici si incep sa razui
-cine te-a invatat?
-sincer, tot o castana mi-a zis sa incerc
-si ai decojit-o si pe ea?
-inca nu, inca o descopar
-si cand ai sa termini?
-niciodata, mereu are cate un strat nou
-iar tu daca ai fi castana cate straturi ai avea?
-probabil nu multe, cel de protectie, si inca doua
-de ce doua?
-fiindca am doar o inima si doar un suflet
-frumos spus. Cu inima ce faci?
-o invat sa innoate
-de ce?
-deseori e nevoita sa innoate prin lacrimi
-plangi?
-decat la injectii, dar mereu ma abtin
-iar cu sufletul ce faci?
-incerc sa mi-l deschid oameniilor ce vor sa mi-l descopere
-pot spune ca mie mi te-ai deschis?
-da, pot spune
-e ceva
-e ceva daca ti-as spune ca voi retine dialogul asta toata viata
-de ce?
-fiindca imi place sa vorbesc cu o persoana calma care nu doar ma asculta, ci ma si intreaba
-multumesc, spune-mi daca vrei, cand te uiti la ceas la ce te gandesti?
-ciudat sau nu, la Luceafar
-de ce?
-il astept mereu
-si el vine?
-de multe ori nu se arata, dar eu stiu ca e mereu pe acolo
-ai uitat vreodata sa te gandesti la el?
-da
-cand?
-atunci cand eram pe o banca, si s-a lasat noaptea, si am uitat cu totul de stele, fiindca eram ocupat sa zbor prin parfumul din dreapta mea
-erai ocupat?
-da, eram atent la soaptele ei, si chiar am uitat
-si ce iti zicea?
-ma intreba ce fac
-numai asta te intreaba?
-incearca sa fie atenta la tonalitatea raspunsului, incearca sa-mi ghiceasca ea gandurile oglindate prin ochii mei, doar ca sa nu fie nevoita sa intrebe la ce ma gandesc
-si?
-si mereu stiu ca intelege ce simt si la ce ma gandesc
-si ce simti? la ce te gandesti?
-cand sunt cu ea la nimic, de simtit, simt caldura
-iti place caldura?
-chiar foarte mult pot spune
-ea iti ofera caldura?
-mai mult decat trei calorifere
-de ce?
-fiindca asa e, numai ca acele calorifere au fost mereu debransate de la reteaua de gaze... Glumeam. De fiecare data cand are mainile reci si ma atinge, imi imaginez ca are pielea fierbinte, si ma incalzesc
-foarte frumos
-nu, foarte frumos e atunci cand iti imaginezi asta si razi ca boul in mijlocul zilei
-faci asta?
-de cel putin trei ori pe zi
-si razi ca boul?
-si nu doar rad, chiar sunt rupt de realitate
-realitate? Ce e pentru tine realitate?
-ceva de care trebuie neaparat sa tin cont
-nu inteleg
-de fiecare data plec de acasa, imaginandu-mi ca e cutremur
-si ce inseamna asta?
-ca vin seara tarziu sa vad daca mai e intreaga locuinta
-si la scoala e cutremur?
-cateodata mai e si pe la scoala, dar nu de foarte multe ori
-cum ti se par zilele din ziua de azi?
-in primul rand neasfaltate si foarte mici
-si accepti idea asta?
-pentru mine mereu o zi o consider o auto-strada prafuita
-dar de ce prafuita?
-ca sa fie mai interesanta, si sa imi pot sterge parbrizul
-niciodata nu am trait 24 de ore
-4 le dorm, 15 le muncesc, iar restul nu le traisesc
-adica?
-nu vreau sa le traiesc, restul de ore nu imi plac, si nu exista pentru mine
-te apasa ceva?
-acum?
-da, acum
-ma apasa multe
-spune-mi...
-de fiecare data ma inteapa inima
-si?
-si de fiecare data stiu ca atunci cand ma inteapa inima ea se gandeste la mine, si imi place sa cred asta, fiindca e spusa de mine
-dar poate chiar asa e, nu trebuie doar sa crezi
-tu cum te simti cand incerci sa fi normal de prost si nu reusesti?
-ma simt prost
-eu ma simt infim
-adica?
-de fiecare data incerc sa par normal de prost, dar mereu ajung la finalul apoteotic de a fi prost de normal
-si ce inseamna asta pentru tine?
-ca sunt infim
-si eu sunt cateodata
-eu sunt mereu
-incearca sa te decojesti si sa-ti adaugi niste straturi
-straturi cu ce?
-cu orice
-n-am asa ceva
-pune orice
-pun clipe
-pune clipe, si apropo, o ultima intrebare
-te ascult
-care e cel mai romantic lucru pe care l-ai facut, fiindca asta era prima intrebare pe care vroiam sa ti-o pun, si asta a fost si motivul pentru care am vrut sa ma intalnesc cu tine, vreau sa fac ceva romantic si nu stiu ce
-eu tot nu am inteles
-cel mai romantic...
-pai, romantic nu sunt niciodata
-e imposibil
-mi se pare de bun-gust faptul ca mereu vreau sa o vad, si sa o tin de mana
-zi-mi ceva romantic
-castanele
-sa inteleg ca pentru tine castanele inseamna ceva
-pentru mine exista doar o castana
-ea?
-nu
-dar atunci?
-faptul ca are cei mai frumosi ochi, cel mai frumos zambet, ca ma asculta de fiecare data cand zic baliverne, atunci cand imi zambeste fara nici un motiv, si ma intreaba ce fac, atunci cand sunt cu ea, dar ma rog, intr-u-totul pentru mine e o castana
-din aia care-ti zambeste
-exact din aceea.

miercuri, 30 septembrie 2009

fă-mă orb

Obosit…stau la birou, uitandu-ma si analizant tot ce se afla in jurul meu. nimic special. niste pastile in stanga, un stiloul in dreapta... iar in fata am un teanc de amintiri. ma intind in pat sperand sa adorm curand. ma gandesc insa la tine. ma provoci. imi vine in minte chipul tau de copil, cu acel zambet larg si nevinovat.
sunt pierdut intr-un septembrie tarziu. plin de mistere si de ploi. nimeni nu m-ar intelege. nimeni nu stie ce simt. nici eu nu stiu ce simt. nici eu nu ma inteleg.
azi, cand ai incercat sa-mi vorbesti, te-am oprit si ti-am zis, ca ar fi trebuit sa fiu in pat, sa raman in ceața mea, bolnav si disprețuitor, dar eu? eu eram in dreapta ta, iti ascultam cuvintele rostite cu agresivitate, si pe un ton apasator... (iar eu in timpul ala imi alinam obrazul cu o lacrima sarata, care mi-a ajuns in cele din urmă la buze. și nu, nu era de la vant, ti-am spus.)
te-am lasat sa-mi desenezi pe trup. nici macar nu eram atent exact ce faci, ma gandeam numai la placerea pe care-o provoci in mine, la fiecare noua senzatie pe care ma faci sa o simt.
am fost atat de neglijent incant n-am observat ca tu imi scrii adanc numele tau pe trup, in trup si-n minte.
sper ca intr-un tarziu usa să se deschidă si incaperea sa se lumineaze intr-o secunda. Visul meu urat sa dispara intr-o clipa.

vineri, 18 septembrie 2009

Da?

Azi am văzut cum o stea străbate cerul înegrit. era singura care era în mișcare. cădea. fugea. mergea în spre necunoscut. mi-am pus o dorință. și ce crezi? nu s-a îndeplinit, și nici nu o aștept. o vreau. dar totuși nu mă gândesc la ea. decât în fiecare clipă. e rău. o caut. nu vine. unde ești? unde mi-e aroganța iubirii? nu te găsesc. zâmbesc orice ai zice. nu râd. dar zâmbesc. mă mint mereu singur. îmi e bine. ști? vroiam să fiu ca steaua aia. să zbor. să-mi salut colegele. să trec pe lângă zece luni. și doi sori. să-mi îmbrățișez Luceafărul. să-l văd, doar o dată în viață. și să nu îl mai văd niciodată. să simt cu adevărat că îmi e dor de el. de acel sentiment. milioane de ani... milioane de ani să treacă. vreau să iau foc. vreau să te caut în univers, de nebun, iar eu să știu că ești doar într-un loc. dar eu să fug în continuare de nebun după tine. trebuie să găsesc un capăt al universului. să revin pe partea opusă, să te revăd. încerc. da. voi încerca. promit. te voi căuta pe partea cealaltă. să uit atingerea nisipului. sa-ți uit parfumul. o iau de la zero. încerc să nu te cunosc. să-ți dau din nou un prim trandafir, iar tu să te bucuri. să zâmbești. nu să râzi. să-ți smulg o parte din inimă. să cad cu adevărat pentru tine. să te sărut pasional. să te caut pe ceruri. să ne uităm într-o zi, din nou, la noi, noi doi. să ne uităm la stele. să mi te imaginez cu adevărat lângă mine. să te strâng de mână cum nimeni nu a putut. să zâmbesc cu adevărat cu tine.

cerul minte. eu sunt o stea. iar eu nu mint.

miercuri, 16 septembrie 2009

Ști?

Ști? mă simt inhibat. rătăcit. simt ură în unele clipe. combin munca cu școala, și un sentiment de dragoste cu timpul. mă simt prins de o linie de tramvai, și parcă niciodată nu se va ivi o intersecție, o bifurcație, presimt că o voi mai duce ceva timp tot așa, numai și numai înainte, fără stație.
plec. doar ca să plec. o văd ca să mă relaxez. să mă calmez. fiidcă îmi e dor de ea. am promisiuni de împlinit. i-am promis, i-am promis, și tot i-am promis... parcă nu mai am nici o coajă. nici un pic de protecție. îmi vine să-mi fut una să mă trezesc, să realizez că viața e ca un castel de nisip. diferența e că mie îmi place ploaie. îmi place viața. vreau să mă bucur de ea. dar totuși, tinerețea-mi îmbătrânește cu fiecare secundă. și totuși ceva nu merge bine... parcă m-ar privi. parcă ar fi undeva în stânga mea, și citește tot ce am scris. dar totuși nu vede. sper să nu vadă. scriu fiindcă mă doare... scriu fiindcă nu am curajul să-i spun asta în față. sunt timid. dacă ar fi lângă mine...
să-i simt respirația pe gâtul meu.
să-i simt mâna.
să-i privesc ochii.
să se fi pus în brațele mele.
să o fi strâns de bucurie.
să, da, atunci i-aș fi spus că o iubesc.
atunci îmi permiteam. acum? probabil e prea târziu.
doar atunci.
sunt liceean. nu îmi vine să cred. fac naveta. bilete. stații. fel și fel de oameni. mă bat gânduri. suspans. emoție. rătăcire. dor. dor de casă. dor de mâncare. dor de suc. dor de prieteni. dor de vacanță. dor de ieșiri târzii cu bicicleta prin oraș. dor de bulevard. dor de castane. toate astea mă dor și mă rod pe interior.
i-am promis vineri că o iau de la școală. nu pot. turbez. ce să fac?
îmi e dor de ea...

vineri, 11 septembrie 2009

Si de-as putea

Mana mea stanga o strange pe dreapta ta. O incalzeste. Si are grija de ea.
Eu te strang pe tine in brate. Te incalzesc, si imi doresc sa am grija de tine.
Iar mana dreapta, sta in buzunar, ticnita, rasucita, si zbuciumata, incearcand sa gandeasca la ceea vreau eu sa iti spun. Mana dreapta ar vrea sa-ti mangaie obrazul tau stang. Ar vrea sa te invite la vals.
Si de-as putea sa-ti spun. Sa-ti spun ca-mi plac ochii tai. De ce? Fiindca vad cerul in ei. Doar o mica diferenta: cerul in ochii tai au o tenta verde...
Acum? Acum privim norii, si ne imaginam diferite caricaturi, animale, chipuri de oameni, sentimente. Stam ca tampitii si ne holbam. Iti mai soptesc din cand in cand:
-Uite ce vad eu...
Si parca ar trece un secol... pana sa vad o inima... de cand vroiam. Nu ti-am spus de ea. Dar stiu ca ea exista. O vad. O aud. O si simt. Chiar daca norii nu scot sunete. Si chiar daca norii nu sunt calzi sau reci. In schimb mainile tale sunt reci. Ti le tin in pumn. Iar tu imi raspunzi cu sarutari. Si vroiam sa-ti spun: te iubesc. Acum, cat sunt stapan pe mine, cat ma strangi in brate, cat imi zambesti, cat iti plac pistruii mei.
Mihai. Sunt fericit.

joi, 27 august 2009

O simt aproape...

Imi amintesc si acum cum ma strangea in brate azi, mai de dupa-amiaza, la un recital de pian a lui Denis Ivanov. Ii simteam mainile catifelate in jurul abdomenului. Ma cuprindeau. Iar pe mine ma cuprindeau fiorii...
Acum? Acum stau la biroul meu. Cu mana dreapta tin stiloul iar cu cealalta strang cat pot de tare o castana. E visinie. E tare. Si ma inspira.
Toate lucrurile de la ea ma inspira... inca ii simt parfumul de dupa gat. Mi-o imaginez. Mereu e frumoasa. In realitate e chiar fermecatoare. Iar in toate gandurile mele ea parca e perfecta.
Dar nimeni nu poate fi perfect. La fel cum nici dragostea nu e perfecta. Decat atunci cand moare. Atunci apreciezi cel mai mult lucrul asta, si il crezi perfect. Dar el nu e.
In fiecare dimineata, pun pariu, ca fiecare se gandeste la ceva. Eu, in fiecare dimineata ma gandesc la acelasi lucru:
Ma iubeste? Pentru mine e un mister.
A iubi are mai multe intelesuri...
A iubi o persoana pe care doar o placi...
A iubi o persoana pe care nu o doar placi ci si o apreciezi.
Pentru mine... e foarte greu de explicat.
Inca nu o iubesc. Dar imi place sa cred ca o fac. Imi place sa cred ca si ea are acelasi sentiment.
Imi place de ea. Poate foarte mult.
O apreciez. Poate mai mult decat trebuie.
Stau langa ea. Poate chiar exagerat de mult.
Vorbesc cu ea. Cateodata despre subiecte tabuu.
Si in continuare vreau sa ii demonstrez cat de mult inseamna pentru mine.
De ce? In fiecare seara, ii ador parfumul, saruturile, atingerile, parul, buzele, zambetul, mainile, gandurile, si ochii.

Oare exista ură?

Si ti-e sete de sange. Ti-e sete de mine. Ma urasti. Vrei sa ma omori. Iti strangi pumnul de fiecare data cand iti ridici privirea. Vrei sa ma transformi in haos. In iad. Vrei sa ma omori. Te las, esti libera, doar un metru ne desoarte. Te uiti in jos, si-ti amintesti unele lucruri. Si in continuare vrei sa ma omori. Buzele-ti framantate, tot plangi, si nu inteleg de ce.
Ai sange-n ochi. Ai lacrimi cu sudoare. Afisezi un zambet. Totul doare.
-Blestemata fie vara cand te-am cunoscut! Inceput-ai tu sa urli...
-Eu nu regret nimic! ’ti soptesc cu glasul tocit.
Pe caldaramul uscat si plin de praf, tu te-ai asezat. Te-am privit. Ti-am citit aceeasi ura, tremurand. Si tu tremuri, si se simte. Tu negi asta. Negi orice in momentul de fata. Te minti ca e doar un vis. Te minti ca nu ai amintiri. Si nici parcul in care acum nu exista. Nici sunetele frunzelor nu le auzi. Nici eu nu sunt real. Totul pare un final de vis...
Si ghici ce e? un nou inceput de viata.

Tu...

Esti ca un amurg, ca un rasarit
Esti ca un apus, ca o ploaie
Privirea ta de ganduri mi s-a lipit
Si mai am multe de scris pe aceasta foaie.

Ai niste ochi atat de frumosi...
Esti frumoasa si doar atat...
P obrajii tai matasosi
Un deget de-al meu te-ar mangaia tarat.

Vocea ta, suava si lina,
Esti prea frumoasa, ca o felina.
Parul tau inroscat...
Buzele-s-ti s-au muscat...

Ti-as turna un pahar de vina pe a ta piele
Apoi, te-as saruta, si ne-am uita la stele,
A-si savura acel vin rosu aprins...
De pe-al tau abdomen, aproape stins.

A-si sta cu tine, a-si sta mereu.
A-si sta sub soare... mi-e greu.
A-si sta oriunde, doar cu tine.
Ti-as sta-n suflet, ma ai pe mine.

Sa ne plimbam, pe campii desarte
Sa mergem, ma-is doua ceasuri pan-la noapte.
A-si merge departe
Te-as lua pe tine si-inc-o carte.
A-m merg-n vant
Apoi sa ne-asezam pe un negru pamant...
L-ai colora tu, iubita mea.
Da-mi un sarut, sa creasca-o lalea.
Strange-ma-n brate si iarba o sa fie,
Stai cu mine, in ani, de acum pan’ la o mie.
Sa stau cu tine sub umbra unui copac apus...
Ar fi perfect, nimic nu mai am de spus.

decat...

Patricia... te-astept in nopti tacute,
dar acestea se dovedesc prea multe...
Si-asa se duse visatorul cufruntea-ntristata...
Si-astepta... pe-o marmura stelata.

Draga mea...



Am fost cu tine...




în mii de culori te-am desenat

de fiecare dată când m-ai privit,

și niciodată nu am uitat

tu cât de mult m-ai iubit... 


călare pe-un aer invizibil

am fost cu tine peste tot

și-n totdeauna invincibil

și-n totdeauna, un aer mort...


mi-aduc aminte că te uitai la mine

și eu îți zâmbeam fără de rost

și-ntotdeauna am fost cu tine

întotdeauna, peste tot. 


______________________


iubirea


nimeni nu te-ascultă

și nimeni nu te-ndeamnă

sufletu-ți sare-scaldă

într-o apă perfect caldă.


iubirea ca un abis

din inimă să-ți fure

mereu un paradis

și mereu gânduri nepure.


iubuirea te-ndeamnă

iubirea ti-o alegi

viața nu ți-e o scamă

și doar pentru ea, doar pentru ea trăiești.


camuflat printre blocuri

zilnic încercând s-o întâlnești

și vapoare negre vin în docuri

și tu niciodată nu greșești. 


______________________


ești în mâna mea, și te-a ating

te țin în palmă, și-ți suflu ușor

te uiți la mine, iar eu te sting

flacăra, o flacără de dor. 


fiindcă mă simt singur și gol

și parcă tu, îmi ești departe.

în fiecare noapte, dar în fiecare noapte mă scol

și mă uit la poza ta, dintr-o carte.


tu mereu mă privești, iar eu mereu te privesc,

pozele de-abia ce ne mai unesc,

și-un scris în care mai apare un 

                Te iubesc. 

Te-astept

Te-astept pe-o banca pustie,
Te-astept si nu apari.
Te-astept pe o banca pustie,
Te-astept, tu vi, dar-mi dispari.

E taziu in noapte,
Banca-i prafuita.
Aud ale tale soapte,
Luna-i parca adormita...
Tu nu apari... rasul-ti-e departe.

Doar o secunda

Si universul mi se pare mic...
Si te vreau langa mine.
Sa te sarut, doar un pic...
Sa mai stau o secunda cu tine.

Sa te tin de mana, ochii sa ti-i privesc.
Sa-ti simt parfumul de pe a ta piele,
Si cu mana dreapta, parul sa ti-l zdrobesc,
Sa-ti dau liniste, incredere si toate cele...
Sa te mai tin in brate, asta-mi mai doresc...
Doar o secunda. Stai! Te iubesc!

duminică, 16 august 2009

Parfumul ei


Si vreau sa ii simt parfumul imbietor indiferent de ora, stare, chef sau vreme. Vreau sa ma bucur de mirosul trandafirilor proaspeti infloriti. Vreau sa ma bucur de ea. Chiar daca nu e de acord. O vreau langa mine. Asta imi dicteaza inima. Imi ascult inima, lipsit de prejudecati. Nu am retineri. Nu incerc sa fiu mirobolant, incerc sa ma atasez de ea. Iar ea? Se distanteaza usor-usor ca un fluture, ca un fulger ce atinge pamantul apoi se inalta catre cer. Degajand multe ingrijorari. Vreau sa fie o ploaie. Vreau sa stiu cand vine, si cand pleaca. Nu avem nimic in comun, chiar nimic. Si nici nu vreau sa am. O vreau. O am decat in vise. In vise e asa cum vreau ea. E complicat. E foarte complicat. Eu? Adorm in fiecare noapte cu ea in gand. Ea? De ea nu stiu nimic. Doar... eu ma regasesc in ochii ei. Nu o vreau doar ca sa imi creez iluzii. Vreau sa o iubesc. Sa ii creez un sentiment ciudat in stomac. Si nu reusesc. O ador. Nu am scuze. Vreau sa ii tatuez pe piept „Te iubesc”. Nu am stilou. Nu imi gasesc cuvinte. Parca nu a-si stie sa scriu. Ma simt gol. Lumina parca nici nu m-ar atinge. Ii reaud pasii la fiecare minut. Pasii grabiti, specifici ei. Vreau sa stau cu ea de la rasarit pana la apus. Sa fiu cu ea. Sa ne bronzam sau sa ne ninga pe sprancene. Sa ne udam, sa tremuram. Sa vorbim, despre orice. Vocea ei m-ar incalzi si m-ar racori in orice situatie.Toate astea, le vreau cu ea. Langa parfumul ei.

Mihai. Nu am lasat sa se manifeste tot ceea ce am tinut in mine.

sâmbătă, 15 august 2009

Ninge-n vara mea.


Stau. stau și încă savurez dulcele gust al ei. încă îl am în sânge. încă îi simt parfumul. un parfum rătacit printre hainele mele. nu dorm. nu vreau să dorm. vreau însă să o visez. o voi face cu ochii deschiși. roșcatul îi nuanța părul. verdele îi colora ochii. aud. aud încă respirația ei pe umărul meu. încă mă trec fiori. fiori reci. rece. rece-i era mâna. mâna ce-mi atingea uâor fruntea, obrazul apoi gâtul. o sărutam. mă săruta. o îmbrățișam. mă strângea strâns în brațe. eram cald. și îi tot repetam asta. (dar nu știu de ce). cald era și ceaiul. caldă era și camera unde stăteam. stăteam întinși. o priveam. mă privea. era serioasă. mă prefăceam și eu serios. apoi? apoi zâmbea...
părea totul de ceară în jurul nostru. toate păreau că se topesc. simțeam că mă topeam și eu ușor. ușor îmi atingea abdomenul. ușor îi șopteam: Ești ciudată. Ești ciudată rău. De aia îmi place de tine. nimic nu conta. contau doar contrastul pielii noastre. al ochilor. și al buzelor. i-aș fi dăruit inima. cred că deja i-am dăruit-o. sufletul meu greu o accepta. de ce? fiindcă era anormal de frumoasă, de inteligentă și de sensibilă. o vreau. o vreau chiar acum. lângă mine. să o sărut. să îi simt parfumul pe-viu. să îi strâng buzele între dinți. să o mușc. să ne atingem. să rămânem fără aer. să-și încălzească pielea rece pe mine. eu? eu doar un simplu băiat care... care o place. pe ea. ea? ea se regăsește în sufletul meu. ascunsă adânc. departe de orice. o dezgrop decât de rare ori. când plouă. atunci vom răci împreună.

Mihai. Iubesc tot ce e al tău.

marți, 11 august 2009

Inocenta timpului


Mi se descheie siretul. Ma aplec. Mi-l leg strans. Pasesc. Imi tarasc adidasii prin praf. E liniste. Ma aud doar pe mine. Ma gandesc. Ii aud ecoul. Ii vad umbra langa mine. Ajung acasa. Urc cateva trepte. Ma chinui sa incui usa. Tremur. Hanoracul meu inca miroase a parfumul ei. Il simt. Il ador. Nu vreau sa mi-l dau jos. Ma bucur de el. Miros si a bere. Imi clatesc ochii. Iau sapunul. Imi frec mainile aspre. Incerc sa ma trezesc. Sunt beat. M-a imbatat cu alcoolul ei. Cu vorbele ei. Cu privirea ei sclipitoare. Ma simt tulburat. O vises cu ochii deschisi. Cant la chitara. Nu am cantat niciodata atat de frumos. Parca m-ar auzi. Si totusi, o simt langa mine. E seara. E destul tarziu. Imi e frig. O vreau aproape. Vreau sa o strang in brate. Sa beau un ceai cald cu ea. Sa ma uit in ochii ei ca prostul. Ea sa rada. Vreau sa o strang de mana. Sa o zgarii. Sa o musc. Sa o iubesc. Sa ii soptesc vorbe. Sa o alint. Iar ea sa imi raspunda cu saruturi scurte. Sa faca sa imi dispara norii. Sa faca se mi se miste perdelele. Sa faca sa imi lase lumina in camera goala, sumbra si intunecata. Sa ma bucur de ea. Timpul. Timpul nu imi permite. Sa ne frigem amandoi cu ceaiul. Un ceai dulce. Dulce. Facut de ea. Ea. O dulceata. Sa stea langa mine pe parchetul rece. Sa imi incalzeasca pielea cu atingerile ei. Sa o gadil. Sa fluieram. Sa ne jucam. Sa copilarim. Sa imi ghiceasca visele. Sa vorbim. Sa ma linisteasca. Sa o chem:
-Patricia… mai fa un ceai.
Iar ea? Ea sa-mi zambeasca. Sa o sarut. Sa faca sa-mi dispara ceata. Sa o rupa in fasii mici. Nu vreau maine. Nu vreau nimic maine.  

Mihai. Vreau azi.

joi, 6 august 2009

Iar azi a plouat.


       Vin de la o bere cu băieții.  sunt destul de conștient să îmi dau seama că va începe o ploaie macabră. Peste 5 minute, ploaia se ivește. alerg. arunc din mers o țigare neterminată. simt stropii. stropii de ploaie ce se ivesc pe umarul meu. tricoul-mi roșu. la fel și fața. si nu se trage de la bere. ci de la răcoare ce se lasă ușor ușor. iar ea? răcoarea, se face simțită după fiecare pas. se întunecă.

      O sun. îi spun că plouă. (ploua chiar foarte tare). eu? eu mă rog de ea să vină. ea? ea vine. vine? vine și ploaia odată cu ea. ea? ea nu mai zâmbea când am întâlnit-o. îi era frig. probabil mai frig decât un câine ce stătuse toată ziua în apă. ea? a zâmbit. de ce? nu știu. mi-am aruncat hanoracul vișiniu-închis în spre ea. i l-am întins. i l-am oferit. l-a acceptat. 

-De când așteptam eu o ploaie din asta...

Iar ea? ea continua să zâmbească. probabil nu îi mai era rece. mie nu îmi era. și chiar dacă mi-ar fi fost nu a-și arătat. eu? eu mă încălzeam din vorbele ei. ea? ea se încăzea datorită hanoracului meu aproape ud. aproape fleașcă. eu? eu zâmbeam la ea. eram bucuros. mă plimbam prin ploaie. și nu mă plimbam cu oricine. mă plimbam cu ea. ea? ea însemna foarte mult pentru mine. mai ales în acel moment de răcoare.

-Uite, vezi, e răcoare, nu mai e zăpușeală. E perfect!

ea? ea se uita cu o privire drăguță, firavă și neînsemnată la mine și parcă rostea în gândul ei:

-Mă, dar plouă!

eu? eu continuam să merg. pe o linie aproape de gheață. nu aveam umbrelă, dar nici nu îmi trebuia. ea? ea arăta așa hidos în hanoracul meu. gluga îi acoperea părul roșcat, ochii verzi-căprui, zâmbetul acela, de care nu poți să nu te îndrăgostești. pășeam din băltoacă în băltoacă. o țineam strâns de mână. o mai sărutam din când în când. îmi plăcea să vorbesc cu ea. ploaia se oprise, dar în continuare era rece. rece-mi era și mâna. mâna ei? simțeam cum se încălzește din secundă în secundă. eu? eu continuam să o sărut. și țin minte că mi-a spus:

-Puți a bere.

Mihai. Mai vreau o ploaie. 

Cuvinte greu exprimate

O cautam. O cautam si uitasem ca sunt chiar langa ea. Ba chiar ma tinea de mana. Eu nu o vedeam. Parca era invaluita intr-o ceata intunecata si groasa. Tot ce auzeam era zambetul ei. Ma simteam ca intr-un vis. Eu ma plimbam cu degetele pe gatul ei parfumat iar ea isi plimba palma pe abdomenul meu… Eram pe o banca. Si tot ce imi aduc aminte este ca… era frumoasa. Parca niciodata nu am vazut-o atat de frumoasa. Parea ireala. Si totusi, ea era langa mine. Vantu-mi auducea parfumul ei pe la nari… Seara-mi aducea zambetul ei aproape de mine… iar luna-mi aducea buzele ei la buzele mele. Ma simteam indragostit. Exact la fel ma simt si acum… Parca mi se scurge in sange o dragoste pasiva si adanca de care ei… Ei nu i-ar pasa… Eu? Eu a-s putea sta o zi intreaga sa-i spun ce simt pentru ea… atat de multe vreau sa-i spun, incat pana si paienjenii s-ar plictisi sa-si agate firele de mine. Eu? Mie nu mi-ar fi indeajuns un intreg vocabular frantuzesc ca sa ii demonstrez ce simt. Eu? Categoric a-si avea nevoie de cuvinte supra-omenesti, de explicatii si de multe altele.

Mihai. Inca nu-mi gasesc cuvintele.

miercuri, 5 august 2009

Inceput de august



Inceput de august. Si da, au gust bun buzele ei. Un gust dulce dupa o prima sarutare suava. Eram la cinema. Era liniste. Admiram si ne amuzam la un film de dragoste despre un tip ce se indragosteste de doua tipe. Eu? Eu ma gandeam... Ma jucam cu degetele ei. Ma uitam plin de entuziasm la un film ce era aproape pe sfarsite. Am sarutat-o. Mi-am dat seama ca o iubesc. Si chiar nu stiam cum sa ii zic. O priveam, ma privea. Eu zambeam, ea radea. Radea mereu... Si avea o expresie... Nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea, doar daca o priveai. Fara sa iti spuna nimic, macar.
Apoi... m-am intins si am intrebat-o daca pot sa o sarut. Zambea amutit. De parca ar fi acceptat. Atunci? Atunci, am stat un pic, timp de cateva secunde, m-am gandit, si mi-am zis: Daca nu o fac acum, nu voi avea alta ocazie. Si da. Am sarutato. Eu? Eu ma gandeam ca va intoarce privirea in alta parte si m-ar fi lasat cu buzele incruntate. Dar ea? Ea zambea si se uita fix la mine. Eu? Imi mai amintesc urmatorul lucru: Am mers pe un bulevard incins si am cautat o banca unde puteam vorbi. Si da, am gasit o banca, la umbra, pe acelasi bulevard agitat, pe la 19:30... Era destul de cald... Si in continuare ea radea, ori de cate ori o priveam. Am vorbit, am discutat. Apoi iar am sarutat-o. Nu puteam rezista. Si cred ca nimeni nu ar fi putut rezista. Avea un aer mistic. Ca atunci cand joci poker si risti absolut totul pe cartea decisiva. Ceva in genul am riscat si eu, si cred ca a meritat. De ce? Fiindca ea zambea. Nu vorbea. Lasa totul sa se inteleaga. Parca ii puteam citi gandurile. Ea oricum le stia foarte bine pe ale mele. Imi lasam gandurile sa curga... din interior, in exterior. Dar nu stiu de ce. Asta numai in prezenta ei. Ba eram prea deschis, ba ma inchideam in mine... Nu stiam ce se intampla cu mine. Parca ma patrundea incontinuu o ceata macabra. Ii adresam cuvinte dulci... macar asta faceam. Privirea-mi era vaga. Nu aratam asta. Nu vroiam sa ma simt singur de data asta. Simteam in aer dragostea. Simteam, aratam, si nu stiu daca intelegea. O alintam, simteam cum doua degete terminate cu niste unghii ingrijite se plimbau dealungul gatului meu.
O seara cu vant s-a lasat apoi. I-am zis ca imi plac mult ochii ei verzi-caprui si parul ei roscat, in briza vantului acesta rece. O tineam de mana. Vroiam sa o iau un brate. Nu stiu de ce nu am facut-o. Probabil ca nu eram sigur pe mine. Dar totusi am admirat-o tot drumul in spre casa. Mintea imi spunea sa ma opresc dupa fiecare pas si sa o sarut. Iar eu? Am mi-am promis ca data viitoare. Mi-am promis ca ma schimb. Mi-am promis ca nu voi mai irosi nici un astfel de moment. Voi incerca sa ma bucur de fiecare secunda petrecuta cu ea. Iar ea? Ea zambea. Iar eu? Eu in continuarea vorbeam despre filozofiile mele. Despre Laura, si cat imi e dor de vorbele ei. Iar ea? Ea zambea. De parca mi-ar fi spus; Amandurora ne e dor de vorbele dulci ale Laurei. Iar eu? Da, am zambit si eu atunci. Parca un glont mi-ar fi intrat in mana. Nu vroiam sa ii dau drumul Patriciei. Admiram luna plina pe drum, si o strangeam din ce in ce mai tare. Iar ea? Ea zambea. Probabil era in toiul fericirii sau probabil era amagita. Probabil era surprinsa sau probabil credea cu totul altceva. Eu stiam ce vreau sa creada. Vreau sa creada ca o iubesc.

Mihai. Patricia, te iubesc!

luni, 3 august 2009

Oare?


Ti-ar place sa fim izolati pe o insula? O insula pustie. Asa din senin. Fara mancare. Fara apa. Doar noi doi. Eu cu tine. Tu cu mine. Umbra mea, sa fie langa a ta. Privirea mea, aproape de tine. Iar atingerea mea, mereu simtita pe obrajii tai rujeoli. Mereu sa iti dau parul din ochii tai senzuali.
Sa stam intr-o primavara rece, amandoi, tinandu-ne de mana, pe plaja, prinvid apusul, apoi adormind pe umarul meu, sa te trezesc la rasarit. Sa iti trezesc zambetul. Simturile. Sa iti trezesc parfumul. Sa te trezesc in soapta. Si tu sa dormi in continuare. Si sa fiu nevoit sa te sarut.
Apoi vei deschide ochii. Culoarea lor se va aprinde intr-un verde-caprui sensibil...
Ma vei lua iar de mana. Ma voi juca cu inelul tau, cu parul tau, cu mana ta. Te voi privi. Ma vei privi. Iti voi sopti:
-Te iubesc!
Apoi voi urla, departe de tine:
-TE IUBESC!
-Apoi a-si veni, si ti-as da un sarut. Un sarut cald.

Mihai. Pe ce insula am zis ca sunt?

De ce am ales ploaia




Vin din ploaie. Vin dintr-un tramvai plouat. Fara umbrela. Dansand printre balti. (si chiar imi doresc sa fi fost cu mine, sa fi dansat amandoi). Dar chiar imi place pe ploaie. Poti merge cu limba scoasa, fiindca nimeni nu are timp sa se uite la tine. Nimeni nu opreste din drum sa te intrebe directia anumitelor strazi. Auzi doar ploaia. Te auzi doar pe tine. Iar in gand, eu o auzeam doar pe ea, cum imi rostea:
-Ai ochii verzi...
Probabil ii am si acum, si tu nu ii poti observa. Pacat. Te vroiam langa mine, pe ploaie. Ti-am promis asta. Nu voi uita.
Dar momentan...Sunt ud. Scriu. Nimic nu ma poate impedica. Nici macar picaturile ce mi se scurg pe foaie, de pe mana mea dreapta tremurata. Beau. Beau dintr-un ceai cald. Caldura, de asta am nevoie dupa o asemenea ploaie rece. Rece si imprevizibila. Imprevizibila ca viata. Viata? Viata e o ploaie? Da, te asigur! De ce? Inca nu sunt destul de inteligent ca sa iti raspund, doar ca...
Poti duce o viata plouata.

Mihai. In fiecare zi imi imaginez ca ploua.

duminică, 2 august 2009

Sunt nebun


Ma barbieresc. Aud voci. Sunt beat. Ma tai. Peretii se strang in stanga, in dreapta, in fata si in spatele meu. Imi dau palme. Apa mi se pare uda. Ud mi se pare si prosopul pe care ma sterg. Sunt rosu. Tremur. Simt fiori reci prin tot corpul.
-Ce vrei?
-Ce crezi ca vreau? Am venit sa iti spun ceva.
-Ce? Cine esti?
Si in acelasi timp o soapta urla in urechea dreapta: -asculta-l!
-Spune-mi, ce doresti?
-Vroiam sa te ...
Si in acest timp oglinda din fata se transforma intr-o sticla lucioasa, transparenta, si in milioane de cioburi.
Oare visez? Delirez?
Si in acelasi timp o soapta urla in urechea dreapta: -asculta-l!
-Te ascult!
-Ma cunosti?
-Nu!
-Te sperii?
-Nu!
-Trec la subiect?
-Da!
Cada din stanga mea dispare, cu tot cu apa din ea, in urma ei nu ramane decat un colt plin de gandaci. Apoi reapare.
Si in acelasi timp o soapta urla in urechea dreapta: -asculta-l!
-Spune, in numele Lui Dumnezeu!
-Vezi? Ai rostit Dumnezeu, fara sa aibe vre-un amestec in asta...
-Si?
-Ti-ai dovedit singur ca iti scapi din minti. Si iti e frica. Simt.
-Nu ai cum sa simti ceva ce e al meu.
-Simt orice. Iti simt bomboanele la care te gandesti acum, iti simt mersul, umbra, respiratia, privirea, reactiile, absolut totul.
-Cum naiba?
-Vezi? Ai rostit numele Rau, fara sa aibe vre-un amestec in asta...
-Si?
-Si daca l-ai tot rostit, ma voi prezenta...
-Te ascult.
-Sunt doar un simplu cavaler negru ce te asteapta. Aminteste-ti. Eu nu exist. Daca vei crede, ne vom intalni.
Transpirat, aproape lesinat. Imi pun mana la ochi, mi-i frec, dau din cap in speranta de a ma trezi... Nimic extraordinar. Totul e normal. Decat o cana sparta. Intre cioburi sta ascunsa o foaie.
O iau. E impachetata. O desfac. Citesc cu voce tare:
-Critica-te singur!

Mihai. Sunt nebun?(intamplare neintamplata!)

Ca si cand iti poti inchipui


Si eu care credeam ca nu imi poate citi gandurile...
Ea? Ea avea o mireasma de trandafiri proaspeti infloriti. Avea pletele parului roscat in vantul acebru ce batea din fata. Ochii caprui si mici, aproape negrii. Trenul se vedea in zare. Mergea pe linie. Ma tinea strans de mana, atat de strans incat parca nu vroia a-mi da drumul. Si eu o tineam la fel de strans, incat sa nu o apuce pe o alta ruta...
Eu care incercam sa ii transmit sentimentele mele prin gesturi, prin atingeri, prin propozitii, ea ca aproape imi ghicea gandurile, si nu spunea asta, ci doar lasa de inteles. Si stii ce imi placea? Zambea mereu. Nu stiu de ce. Si chiar imi placea, fiindca eram sigur ca stie la ce ma gandesc.
Si cu toate astea, eu asteptam ploaia. Una infernala. Sa o fi putut asculta doar si doar pe ea. Ploaia, care m-ar fi trezit din amorteala pe care o aveam, ca dupa un dus rece. Sa se fi lasat cu o tacere absurda, si sa ii pot da parul dupa ureche si apoi sa ii soptesc:
-Te iubesc, fraiero!
Si in fine, nu am ajuns decat sa ii zic Noapte buna.
Sa fi putut sta sub umbra unui cires apus, departe de lume, departe de tot. Sa o tin strans in brate. Sa fi simtit ceva in suflet. Sa fi simtit o senzatie, ca acum, cand imi imaginez toate astea.

Mihai. Si lampa nu ma mai lasa a scrie.

sâmbătă, 1 august 2009

Probabil...

Si eu imi doream atat de mult sa o tin de mana... Eram pe o banca. Pe un bulevard incins. Norii parca taceau. Totul se linistea, doar atunci cand o ascultam eu. O priveam in ochi cu priviri scurte. Ii zambeam. Ii dadeam atentie la tot ce zice. Am apropiat-o usor de mine, de parca a-si fi spart acel zid de beton aspru ce ne despartea...
Incercam sa o tin de mana, dar zadarnic. Arunca cu bulgari de foc in mine. Ii raspundeam cu priviri acide. Si totusi...

Mihai. Poate. nu știu.

luni, 27 iulie 2009

O noapte.

26 Iulie. Sunt pe strazi. Ma uita la ceas. 22:00 , si pun pariu ca cea la care ma gandesc, nu ma iubeste. Imi aprind o tigare pe frigul aproape aspru. Imi pun gluga in cap. Trec in liniste pe langa strazile Izvoare, Lupeni, Buna-Vestire, Mircea cel Batran si altele, fara sa dau insa de cel pe care il caut.
E aproape ceata. Vin baietii. Sunt baietii mei.
-Salut frate! L-ai gasit?
-Uita-te la mine.
-Nu arati nimic.
-Nici nu trebuie, raspunsul e nu.
-Atunci la treaba.
Toata noaptea am stat in frig, umbland pe strazi, si cu o doza de bere in maneca. Eram 4. El era 1. Daca l-as fi gasit in noaptea aia, nu ar mai fi existat.
Am ajuns pana printre blocurile cartierului Mihai Bravu... In unele zone ne desparteam, mie unul, nu imi era frica, insa ceilalti... o ascundeau dupa o privire fioroasa.
In fata, se vedea un grup de 5 baieti. Noi, eram cu unu mai putin. Am dat din cap toti, fara ca unul insa sa intrebe ceva si ne-am apropiat de ei...
Eram pregatit din toate punctele de vedere... anulasem absolut totul pentru aceasta seara. Sacrificasem multe.
-Ce faceti ma?
-Ne plimbam...
-Daca ne-am fi plimbat si noi...
Si totusi... in ceata aceea care persista, nu i-am dat de urma.

Mihai. Dar stiam ca e pe undeva.

sâmbătă, 25 iulie 2009

Azi?

Azi? Azi am iesit afara. M-am asezat pe o bordura incinsa. In fata mea se afla un vanzator de pepeni. Ma privea. Il priveam. SI-a aprins o tigare. Mi-am aprins si eu. La el a venit o femeie. La mine a venit Patricia. Ma privea. Iar eu? M-am inchis in mine. Ma uitam in jos. Parca admiram nisipul jegos de sub tenesi.
-Mergem in colo?
-ok.
Si ma uitam in alta pare in afara de ea. Iar ea se uita in alta pare in afara de mine. Parca admiram amandoi cladirile gri, incinse si sumbre ce ne inconjurau. Respiram greu. Dar nu stiu de ce. Nu mi se tragea de la caldura. I-am aratat strazile invecinate. Mi-a facut o placere enorma sa stau cu tine. Ma simteam stapan pe mine, si parca, nu eram. Parca cineva imi intorcea capul, de fiecare data cand vroiam sa ma uit la ea. Iar ea? Era … prea frumoasa ca sa o pot admira. Iar eu? Prea fraier ca sa ma lupt cu acea persoana ce ma retinea. Oricum, nu ma puteam lua la lupta cu propria constiinta. Ea? Avea parul roscat… un roscat aspru in razele soarelui, atat de stralucitoare, incat… incat, decat cu umbra o puteam atinge…

Mihai. Sper ca nu a fost doar un vis.

vineri, 24 iulie 2009

Fiecare cu povestea lui.

Fiecare are o poveste de spus. Fiecare are in gand un nume pe care il rosteste in soapta in fiecare seara. Si cu toate astea...
Parca a-si fi intrat in pamant. Eram 3 la o masa. Laura vorbea... o ascultam cu amandoua urechile. Apoi ridicam privirea din josul pardoselii, o priveam, si parca visa ceea ce spunea... parca tot ce zicea prindea viata. Tipic. Ma uitam discret la Patricia, cand ea se uita la Laura. Apoi coboram privirea. Parca nu vroiam sa ma vada. Parca...
Nu stiu.

Mihai. Mai am multe de spus.

miercuri, 22 iulie 2009

Timpul...

Stau intr-o camera inchisa. Lumina nu patrunde pana aici. Am serul de drog langa mine. De o chitara rece imi rezem gandurile sumbre. E intuneric. Pipai cu mana podeaua plina de gandaci. Rostesc de sute de ori:
- Imi e dor de tine...
Buzele imi sunt reci. Mov. Totul imi pare selenar. Pana si aerul pe care il inspir e intoxicat. O lumanare se aprinde singura. Un ceas incepe sa ticaie asurzitor. O umbra se vede ca dintr-un tunel. Calare pe un cal negru. Se tot apropie-se tot apropie.
Nepasator trece timpul...
Se aud cainii. Se aud corbii. Se aud voci. Se aud pasi. (si apoi simt un fior rece...)
E oare vremea sa mor?

Mihai. Inchis in infern.

miercuri, 15 iulie 2009

Poveste de la Paris

Poveste de la Paris

E decembrie. E frig. Umblu pe strazile Parisului, singur... Zapada se lasa usor... Sprâncenele-mi erau acoperite de zapada. Trec pe lânga o florarie... miroase a trandafiri, si apoi admir petalele rosii cazute pe pavajul alb al trotoarului, nu mai vazusem asa ceva. Intru într-un magazin. Pellerin. E cald, îmi e bine, îmi scot manusile si încep a-mi sufla mâinile. Mi le încalzesc, sau cel putin asta încerc. Nu prea am ce admira, nu e muzeu, deci nu stau mult. Ies rapid. În toiul iesirii, usa nu se deschidea. Ma opresc brusc si trag chitara în spate. Si am simtit ceva... am lovit ceva, sau poate pe cineva... Ma uit peste umar. Atunci... Am vazut-o... era frumoasa... avea ochii albastrii aprinsi si chiar daca afara ningea ea era într-o rochie ... o rochie ce numai la Paris poti vedea.
Eu: -Scuze-moi...
Iar ea, fara sa scoata un sunet, înclina capul si zâmbeste discret.
Pân’ la urma ies din magazin, rezem chitara de vitrina unei argintarii si-mi închei siretul de la gheata stânga...
Si atunci, prin dreapta mea, cu parul blond si lasând un parfum îmbietor în urma sa, trecea melancolica si amagita, întorcând apoi capul catre mine si ma saluta clipind des si fluturându-si degetele mâinii. Avea în cealalta mâna o sacosa pe care scria discret Dior, iar mâna ei, era rosie, de parca mai avea putin si îngheta din cauza frigului.
Era frumoasa, era perfecta. Aveam aceeasi directie de mers cu ea, zâmbea, dar nu se întorcea. Zâmbeam, dar nu o strigam. Nu îi stiam numele. Apoi, când ma gândeam eu care e cel mai ciudat nume pe care îl poate avea vre-o fata, ma trezesc cu un bulgare de zapada în fata.
Ea: -Je m’appele Anne-Marie...
Eu? Nu stiam o boaba din franceza ei...
Stateam nemiscat în helanca mea neagra, acoperita de un alb pasiv al zapezii, încercând sa îmi amintesc ce zicea profa de franceza... Uitasem lectiile ei. Uitasem si de frig. Uitasem de tot. Si în departare se auzea sunetul tandru al unui acordeon. Era asa romantic. Si totusi, eu eram un fraier cu franceza mea, chiar nu stiam ce sa îi zic.
Eu: -Hey, you are beautiful, toi modemoiselle, you are so... hot. Chiar daca nu întelegi... Esti asa misterioasa... m-am îndragostit de tine. Si nu stiu cum ss-ti spun...
Ea: -Détendez-vous, comme vous, j'ai tant de choses, même quand j'ai vu dans le magasin et...
Si într-un aer tipic francez, îi admiram rochia batuta de vânt si ochii lacrimati în frig.
Si-mi zâmbea, si-i zâmbeam, apoi, da, cum era de asteptat m-am trezit în patul meu jegos din România, în toiul verii.

Mihai. Fiecare viseaza.

joi, 2 iulie 2009

Prăfuind timpul

E sfârşitul lui iunie. Şi totuşi şi trotuarul e ud. Bate un vânt rece. Acelaşi vânt rece se izbeşte de degetele mele dezgolite ale mâinii stângi cu care îmi ţin cafeaua şi beau mişeleşte. Fluier. Nu am altă ocupaţie. Îmi ies aburi. E frig. Mă... şi totuşi e vară.
Da, şi totuşi e vară... Am fost la sală. Mai am de mers până acasă... se scurge apa pe mine. O picatură îmi ajunge pe ochi. Pupila mi se micşorează şi şe înverzeşte. E ceva anormal. Îmi e frig. Mai sorb din cafea. Mai glumesc cu tovaraşul meu. Amândoi tremurăm însă nu lăsăm să se vadă asta.
-Hey, gogu, eu sunt acum în Hawaii, mă bronzez... 
-Dute mă...
Şi toată apa nu înceta să se scurgă pe picioarele mele... combinaţia perfectă pentru un război cu ploaia: pantaloni scurţi, tricou, freza scurtă şi un rucsac în spate.
Iar după ce am strănutat, am revenit iar la vorbă... despre gagici, bani şi alte chestii. Şi ne continuăm drumul spre casă, fără să ne uităm în urmă.
A tăcut. Mai presus de orice el se gândea la a lui. Aşa că m-am gandit şi eu la a mea. Şi am zâmbit, nu ştiu de ce. Am întors privirea într-o altă parte, că după aia credea că am înnebunit de la ploaie.
Îmi termin de băut cofeina şi arunc paharul într-o curte unde se zbat 2 câini ca în draci...


Mihai. Tot imi e frig.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Pierdut

Sunt pierdut. Sunt pierdut undeva in sufletul tau murdar. Pana si privirea-mi e pierduta. Pierdul intr-un apasator vis. Intr-un vis unde imi amintesc cum paseam plictisit cu tine, si ne pierdeam timpul mergand pe un pod ce statea sa se darame. Aveai parul in vant, iti intra in ochi, il dadeai dupa ureche, si iar iti intra in ochi. Ochi ce iti erau verzi. Verzi ca iarba ce se afla in spatele nostru. In spatele nostru erau multe amintiri placute. Placute ca saruturile tale. Ale tale soapte ma faceau sa zambesc. Zambeam fiindca imi placea de tine. De tine, fata amortita de dragoste. Dragoste ce numai eu ti-o puteam darui. Si ti-o daruiam din tot sufletul.

Mihai. Sunt pierdut intr-o dragoste imaginară.

Vals

Da. Intr-o noapte. Te voi lua de mana. Si iti voi sopti:
-Poftim la un vals...
-Dar...
-Nu conteaza. Te iubesc...
Si mi-as pozitiona mana dreapta pe soldul tau stang. Sub lumina slaba a lunii...
-Ti se umezesc ochii...
-Stiu...
Ne vom saruta in intuneric. Voi fi imbracat intr-un costum alb. Voi capata parfumul tau. Iti voi copia pasii. Voi fi umbra ta. Voi simti numai fiori. A-si avea curajul sa iti prind o stea. Sa ma arda in mana. Sa ti-o pot darui.
Te voi strange in brate, de parca nimic nu ne-ar desparti. Sub un castan, sau intr-o gara... vom dansa pe o romanta. Si-ti voi sopti:
-Te iubesc! 

Mihai. Niciodata nu e prea tarziu.

vineri, 26 iunie 2009

Tăcere

E liniste. E tacere. Nu te aud. Esti departe. Nu-ti voi mai simti parfumul fardurilor ceva timp. E seara. E frig. Nu mai sunt cu tine. Tristetea in trup mi se sparge. In noaptea asta nu te voi mai tine de mana, nu imi mai voi da bluza jos ca sa o pun pe umerii tai reci, nu ne vom mai uita la Luna, si nici nu te voi mai saruta. Sunt plictisit. Sunt obosit.
Am sunat-o. Nu mi-a raspuns. Am insistat. In zadar. Stau pe o bordura. Las masinile sa imi treaca la mica distanta. Nu ma mai incanta nimic. E liniste. E tacere fara valurile ei de cuvinte. Ploua. I-as dedica acel curcubeu din dreapta mea. Dar stiu ca nu m-ar intelege. Asa ca stau in ploaie ca un prost. Nu am umbrela, si nici nu vreau. O vreau pe ea.
Ma simt de parca a-si fi in Decembrie. Imi e frig. Iau un taxi. Ajung acasa. Ma pun pe fotoliu. Imi iau un ceai. Scriu aceste randuri: „Imi pare rau de tot... a-si vrea sa fiu pe un camp cu tine acum, sa ne alergam, sa ne sarutam, sa ne luam de mana, si iar sa alergam. Sa iti acord mai multa atentie. Sa iti deslusesc mai mult privirea. Sa ne intindem pe iarba, si sa imi conduci mana stanga prin parul tau blond. Iar mana dreapta sa o strangi pana se inroseste.”
Dar... e noapte. Ploua. Pe fereastra se preling picaturi negre. Tuna. Sunt nelinistit. Stau la lumina lampii, si ma joc cu stiloul, incercand sa imi fac curaj sa o mai sun macar o data. Dar, totusi, raman in tacere. Fluier. Singur. De nebun. O iubesc. Ea nu stie. E departe.
Si in continuare ploua in tacere...

Mihai. Stau si ascult tacerea.

vineri, 19 iunie 2009

Pustiu

Septembrie târziu. Ploieşti. După o ploaie rece, se lasă o răcoare ca de ger. Asta simţeam zilnic. Mergeam singur pe străzile deşarte şi pustii în căutarea liniştii. Încercam să uit de griji, amintiri şi probleme. Mă relaxam.
În pustiul deşertual nu am întâlnit decât nişte oameni bătrâni ce mă duceau cu gândul la părinţii mei, incapabili să îşi continuie viaţa într-un mod firesc. Mi-am amintit atunci, că problemele mele sunt mici chestii pe lângă cele ale dânşilor.
Mintea mea a rămas pustie de atunci.

Peste parcul părasit

Mii de frunze, şi nu exagerez. Parcul era pustiu, părasit, de parcă nimeni nu ar fi venit pe acolo vreodată. Şi totuşi îmi aduce aminte de zilele calde de vară când păşeam pe pavajul fierbinte şi îţi ascultam glasul suav, şi parcă atât de misterios.
Mă ţineai de mână şi îmi şopteai că nimic nu ne va despărţi... absolut nimic. Şi iată-mă acum, toamna, singur, umblând deşart prin parcul iubirii noastre. Veneam zi de zi, pe aceeaşi bancă... la umbră, unde puteam să te sărut, unde puteam să te ţin de mână, unde puteam să îţi spun din suflet că te iubesc... iar acum, mă uit la bancă şi nu am văzut atâta ură în privire ei... nu o mai recunosc.
Îmi îndrept privirea către colţul celalalt... parcă aud un foşnet... ar fi de aşteptat să văd un câine vagabond la ora asta, fiindcă e târziu, e înorat afară, e rece, şi bate un vânt sinistru pe aici. Dar ... chipul îmi pare cunoscut... Parcă ar fi o umbră, dar totuşi e ceva real. Eşti chiar tu? Ce ai fi căutat tu aici? Stai, nu pleca, vreau să vorbim, să lămurim, măcar să conversăm. Dar totul dispăruse.
Mintea mea era aşa încordată şi plină de veninul dragostei încât frunzele îmi păreau a se transforma în chipul ei... Dar părea aşa de reală... parcă mă privea, parcă vroia să vorbească cu mine, parcă vroia să mă sărute... Dar nici un răgaz...
Şi în ziua de azi te aştept pe bancă... şi tu nu ai venit. Număr frunzele... stau... îndur... te caut... Dar tu nu eşti de găsit, decât într-un colţ foarte îndepărtat al minţii mele. Dar atunci de ce încă te aştept?

Potop, căzând stele albe de cristal

O zi de vara. Miercuri. Cerul se inegreste. Parca plange. Parca ar plange de durere. Parca niciodata nu a inceput o ploaie in acest fel. Parca ar cadea stele. Stele albe de cristal. Doar eu vad asta. Oamenii din jurul meu nu. Nici cainii ce latra. Nici cei 2 indragostiti din dreapta mea. Nici doamna din spate. Nici fata din stanga. Toti isi cuprind umbrelele deasupra capului, lasand toata apa sa curga pe mine. Astept. Astept la un semafor. Astept. Si pe cand astept, trece o masina... Aia mai imi lipsea. Sa ma stropeasca. I-am multumit in gandul meu... Ridic privirea in sus. Imi dau sapca jos. Imi focalizez pupilele, si las apa sa mi se scurga pe vene. Pe piept. Pe fata. Si pe abdomen. Imi dau tricoul jos, fiindca nu arata decat a o carpa. Il storc usor, si ingan ritmul picaturilor, ce seamana a o melodie de vals. Se face verde. Pasesc pe zebra... O zebra ce parea a fi Dunarea... Parca a-si merge pe apa. Peste tot numai apa. Dar chiar peste tot. Intru pe bulevard. Biciclistii alearga pe pista ca la maraton... Si imi imaginez. Cat de romantic ar fi sa fiu cu ea pe sub castanii bulevardului. Cand ploua. Cand pot sa o sarut. Cand nu se uita nimeni la noi. Cand puteam sa ne plimbam faca nici o grija. Cand pot... Voi putea eu. Astept urmatorul potop de stele albe de cristal. Il astept. O voi suna:
-Ce faci? Hai cu mine pe bulevard.
-Ploua!
-Nu conteaza. Asta imi doresc!
Sper ca va veni... nu ne vom ascunde sub nici o umbrela. Ne vom permite sa traversam pe rosu. Puteam numara picaturile impreuna. Ii pot sterge suav picaturile de pe obraz... Am sta ore intregi. Ore intregi, caci nu voi auzi ticaitul ceasului. Vreau sa simt parfumul ploii. Vreau sa simt si parfumul ei in ploaie. A-si saruta pentru prima oara pe cineva in ploaie. A-si strange pentru prima oara pe cineva in brate... Cand ploua.

Mihai. Astept ploaia.

Simt chemarea orizontului

Maine. Maine e joi. Maine ma voi urca pe bicicleta si voi incepe sa pedalez inspre necunoscut. Imi voi pune ochelarii de soare, si am sa incep sa fredonez o melodie. Vreau sa ma duc undeva. Nu stiu unde sigur... Vreau undeva unde ... pot sta cu capul pe cauciucul incins, sa ma relaxez, sa aud suieratul trenurilor si nimic alt ceva. Unde ma pot bronza, pe un camp, pe un deal, langa un pom, sa am ciripitul vrabiutelor aproape. Sa stau intins, sa las razele de soare sa mi se scurga pe abdomen.
Vreau undeva unde sa nu ma cred pe Pamant. Si atunci imi voi face curaj sa o sun.
-Alo, buna, poti sa vi?
-Unde?
-In inima mea...

Mihai. Imi fac bagajele.

joi, 18 iunie 2009

Sub tristele bucurii

Sub tristele bucurii

Si degust din nectarul dulce – amarui ce se afla intr-un pahar de plastic rosu. Un rosu aprins, pe care insa se prelinge jegul. Un jeg stins. Unul uitat. Uitate-mi sunt si amintirile mele. Sub tristele bucurii, stau, si stau. Imi amintesc parca de toate privirile care mi s-au adresat. Toate zambetele. Toate lacrimile. Toate mainile ce m-au atins, ce m-au incurajat, ce m-au ridicat, dar si ce m-au ingenuncheat.
Simt gustul nenumaratelor mesaje de pe telefon. Imi amintesc cum le recitam in soapta, incat doar eu sa le aud, doar eu sa le simt, si anume: „Ba, maine banii!” apoi urma unul de dragoste: „Bla bla bla, cat de mult te iubesc, bla bla bla”.
Latrau cainii. Aveau si de ce. Eram 10 insi. Inca imi amintesc. Aproape beti. Mergeam. Amortiti. Ne indreptam in spre casa. Ne bagam fiecare ce avea in tot ce prindeam. Era tarziu. Era iarna. Era noapte. Era ger. Calcam pe urmele din zapada. Erau niste urme de Dacie. Erau destul de late incat sa ne cuprinda bocancii a 2 insi. Era o alee. Una ce o vedeam doar noi. Mergeam. Urlam. Dadeam din maini. Eram fericiti. Straluceau langa noi sirene. Era garda. Era pe dreacu.
Mihai. Amintiri.

miercuri, 17 iunie 2009

Haos

Merg. Pasesc pe pavajul incins al unui parc. Undeva in Ploiesti. Est. E cald. Foarte cald. Stau cu baietii. Ora 17. Claxoane. Urlete. Sirene. Se aud pana si cojile de seminte cum lovesc solul. Pana si flegmele camarazilor mei se fac auzite ca intr-un ecou. Ajungem undeva prin centru. O zona intunecata. Trec cateva fete ce intorc priviri. E umbra, si totusi a-si vrea sa fiu cu o tipa in acest moment. Fiecare are prietena. Pacat ca mi-am promis ca nu am nevoie de una. Pacat ca mi-am promis ca nu am avut nevoie de una. Si totusi... Totusi e un pacat. Prefer sa imi tin in continuare apa sfintita in sticla de Garrone. Dragostea ma face sa imi pierd mintile. Nu e de mine. Stiloul meu a tinut mai mult decat toate relatiile. Si totusi, daca m-as indragosit iar... Va fi un haos. E in regula. Sunt obisnuit cu situatiile neasteptate. Totul e un cliseu. Totul va deveni haos cat de curand. Toate astea intr-un paradis acerb.
Ploiesti. (inca e haos.)

vineri, 1 mai 2009

(abordând stilul clasic) - arta

(abordând stilul clasic)

Cu un blitz, un software şi un ochi bun, poţi transforma un peisaj într-o operă, o stradă într-un bulevard şi un portret într-o perfecţiune.
Deci, cuvintele nu se măsoară, nu se schimbă însă o poză se poate modifica şi în schimb se măsoară în pixeli.
Printr-o pictură se pot transmite sentimente – un mod indirect dar totoodată pasionant şi romantic, şi nu ştiu de ce, mă regăsesc în poze, nu în cuvinte.
Un artist este cel care transformă poza într-un locaş misterios, într-un ceva bine stabilit, ceva ce numai imaginaţia lui poate înţelege. El este cel care poate face umbrele să dispară şi soarele să se poziţioneze acolo unde trebuie. El poate imortaliza o iluzie – el este cel care poate face frunzele copacilor să stea pe loc, în timpul căderii lor. El este cel care creează un contrast înfloritor sau sumbru. El este cel care pune zăpada acolo unde trebuie pusă.
Şi da, pozele alb-negru îmi plac, fiindcă prin moartea culorilor moare şi poza, iar tu eşti cel care o poate reînvia, care îi poate schimba toată forma, toată nuanţa şi tot înţelesul. Prin acest mod eşti cumplet stăpân. Iar când vei ajunge la acest rezultat, abia atunci te poţi numi un artist.
Artist este şi cel care stă în centrul oraşului şi atinge cu sensibilitate corzile unei chitări, da, el este cel care, fără să ştii, îţi readuce zâmbetul pe buze.
Artist cu adevărat se poate numi doar cel care te face să nu clipeşti. Apogeul? De nedescris. Sensibilitatea? Maximă.

joi, 30 aprilie 2009

Ti-as da o floare

E dupa-amiaza, putin trecut de ora 2, stau, ma gandesc, planific, si tot visez. Daca ti-as da o floare, cum ai reactiona? De la sute de km departare, a-si veni pentru tine, a-si vrea sa te vad. Tu nu stii, habar nu ai cat tin eu la tine, nici nu ai de unde, poate ca nici macar nu ma cunosti, probabil ca nu m-ai vazut in viata ta. Dar, am visat ceva.
In visul meu, totul se implinea. Eram pe o strada, frunzele cadeau, caci era toamna timpurie... Ploua, sau macar dadeau cativa stropi, iar vantul batea viscolit, era intunecat, si cu toate acestea, floarea era in perfecta stare, probabil o stare de amorteala, poate ca era si ea nerabdatoare sa vada la cine ajunge.
Mereu imi amintesc partea asta: se intunecase, cerul era negru, plumburiul strazii ascundea orice umbra, veneai, acoperita de o umbrela, caci nu vroiai ca parul tau sa se ude si nici machiajul sa ti se scurga pe obraji. Te apropiai, parca plangeai, dar tu zambeai din inima, intr-un septembrie tarziu... Ochii tai parca nu se mai opreau din contrastul culorilor... mana ta parca vroia sa o atinga pe a mea... obrajii tai... buzele tale... totul, absolut totul era magnific.
Dar sa revenim la realitatea. Tipa sta la cateva sute de km departare, nu am vazut-o in viata mea, dar stiu ca ea exista. Chiar am vorbit cu ea si nu, nu in vise.
Cu toate acestea, a-si vrea sa ii dau macar o floare.

miercuri, 29 aprilie 2009

Din sertarul amintirilor

Azi 28 aprilie `09... am intrat pe strada mea plină de interese şi gropi. Cu capul plecat, înaintam încet gândindu-mă la ziua de mâine şi vorbind cu voce tare „Dacă nu merge... poate intervine altă problemă... poate şi iar poate...”. Deodată ridic privirea, văd nişte corbi, zâmbesc către o groapă, îmi face cu ochiul un gard nou vopist, îmi şopteşte mintea ceva: „Cunosc paşii aceştia”. Două secunde mai târziu văd un... un bătrânel... plin de viaţă, cu riduri pe faţă şi cu părul cărunt... îl salut în mod respectuos... mă salută în acelaşi mod, iar cu ai săi ochi albaştrii mă priveşte cu ... cu un aer aparte, de parcă nu ar ştii cine sunt... „Sunt Mihai” – îmi stătea pe limbă...
Ochii plămpânzi ai dânsului par prea obosiţi si mult prea bătrâni a-şi aminti cine sunt. Ploapele-i erau lăsate. Probabil nici acum nu ştie cine l-a salutat. Însă eu ştiu cine e. E tatăl unui fost prieten. Un prieten cred... da, era cel mai bun prieten... acum mai bine de 5 ani. Mulţi, dar foarte puţini pentru mine. Ridurile i-au creeat o mască de nerecunoscut, bătrâneţea îl domină, aşa cum mă gândesc că îi va domina şi pe părinţii mei...
Costi, aşa îl chema pe fiul dânsului. Stăteam poate şi 12 ore la el în grădină, mâncând roşii coapte şi apoi dădeam la pompă zeci de minute să vină apa din pământ. Iar asta, doar la câţiva zeci de metrii de casa mea. Îmi amintesc şi azi, cum mergeam şi îi ajutam la stropitul roşiilor şi la curăţarea porumbului ce urma a fi dat la găini. Diferenţa de vârstă între noi doi, era poate mare, însă nu se lasă să se vadă asta... poate avea 16 ani, când eu eram de abia un pici ce călca pe urmele lui, şi ale tatălui său, gândindu-mă că nu e aşa greu să ai grijă de o grădină. Însă... domnul, nu a mai dat prin zona aceea... casa a vândut-o... cu tot cu grădină şi cu pompă... poate împins de datorii. Nici Dacia aceea nu am mai văzut-o. Nici pe bunica lui. Nici pe mama lui. Şi nici câinele nu l-am mai văzut – şi era aşa cuminte. Poate timpul, poate stresul, poate toate astea adunate la un loc, au făcut în aşa fel încât să uit ce am fost şi să nu realizez pe deplin ce sunt. Ce sunt? Un simplu băiat, care salută foştii prieteni ai copilăriei demult îndepărtată. Sentimentul care l-am avut, nu poate fi descris, ochii îmi erau înverziţi, venele dilatate, iar inima, sincer, a stat câteva secunde în loc. Gândul îmi zburase la Costi, la ceea ce am făcut împreună, la verile acelea calde când eram lipsiţi de griji, eu cel puţin, el nu lăsa asta să se vadă, nu lăsa niciodată grijile la suprafaţă... dar niciodată, iar lucrul ăsta nu îl voi uita niciodată, dar niciodată.