N-am o poveste de viață ca a ta
eu doar am trăit într-un suflet și am murit
de câteva ori.
Cu asta am terminat și cu blogul.
V-am salutat de departe,
Mihai.
Oamenii de ce se pregătesc să moară?
fiindcă unora visele nu li se împlinesc.
niciodată.
N-am o poveste de viață ca a ta
eu doar am trăit într-un suflet și am murit
de câteva ori.
Cu asta am terminat și cu blogul.
V-am salutat de departe,
Mihai.
Oamenii de ce se pregătesc să moară?
fiindcă unora visele nu li se împlinesc.
niciodată.
Oamenii de ce se pregătesc să moară?
sunt muște?
Se întind pe o pătură și-și planifică
toate mișcările...
De ce să avem încredere în nebun,
când tocmai numele îl dă de gol?
De ce să contăm pe regină
care până la urmă în fiecare joc
este luată după tablă
și estea cea mai vânată?
Metalizăm gânduri ca să le îngropăm apoi?
Totuși, tinerii știu să vorbească?
Visăm...
și ce mai visăm...
Ne valorificăm cuvintele,
dar nu depunem eforturi ca celălalt să le înțeleagă,
el deja ar trebui să știe totul.
Așezăm santinele în colțurile creierului
ca nu cumva cineva să se atingă de el,
e foarte mare, gândim foarte mult și mereu gândim bine.
Nu mai suntem naturali, că nu ne stă bine,
ne cufundăm în romanțe seara
și din nou visăm.
Ne citim viața
în fiecare noapte,
imediat după apus...
și visăm...
Noi nu știm ce înseamnă sfârșit.
Noi trăim ca să murim. îngenunchiați
de la primul fir de mătase
ce ne izbește plămânul
spatele sau abdomenul.
Simțim atingerile mâinii dragostei
numai atunci când vrem,
și asta se întâmplă
imediat după ploaie,
când e cel mai frig.
”Hotel Zgomot” - aici stăteam.
Nimeni n-auzea și nici nu vedeau
ca mine răsăritul,
din fire de iarbă...
îmi vedeau doar firele de barbă
atingâng nimicul.
sunt un nostalgic penibil
atins de foame
dar care în continuare
consumă din sticlă vin.
Cel mai ușor e să spui te iubesc,
când nu îl simți,
și ruginești nopțile-n ploaie
ca să devii orb,
și un dependent
de apă,
care să-ți spele gândurile,
apoi să ți le înmoaie,
și tot cu ele, genunchii.
Ia spune-mi...
Unde nu e nimeni?
Ți-am scris doar o parte din negrul meu.
” Aveam să îmi plâng de milă singur la un cocktail rece la o terasă aflată la periferia orașului.
Sunt un veșnic client al stelelor.”
Mi-am pierdut stilul poeziei. (nu că aș fi scris eu așa ceva vreodată).
Nu fac parte din joc
dar pictez cu nisip, răsăritul din Vama Veche,
culcat, pe umărul tău,
de unde miros marea
și-un cer pripit.
Vreau să fac parte
din tine
și să-ți ofer,
ploaia potrivită.
-Vrei să te sărut? Te doare capul?
-Sărută-mi retina.
Aș vrea să vă strâng într-o vitrină,
pe toate,
voi amintirile
și să vă dau foc!
Când o să mirosim a loțiune de plajă?