îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

vineri, 9 iulie 2010

.

în fiecare zi mi-e dor de tine.
și mi-e frig...




N-am o poveste de viață ca a ta

eu doar am trăit într-un suflet și am murit

de câteva ori. 



Cu asta am terminat și cu blogul.

V-am salutat de departe,

Mihai.

Oamenii de ce se pregătesc să moară?

fiindcă unora visele nu li se împlinesc. 

niciodată.




miercuri, 7 iulie 2010

Colțul

Oamenii de ce se pregătesc să moară?

sunt muște?

Se întind pe o pătură și-și planifică

toate mișcările...

De ce să avem încredere în nebun,

când tocmai numele îl dă de gol?

De ce să contăm pe regină

care până la urmă în fiecare joc

este luată după tablă

și estea cea mai vânată?

Metalizăm gânduri ca să le îngropăm apoi?

Totuși, tinerii știu să vorbească?

Visăm...

și ce mai visăm...

Ne valorificăm cuvintele,

dar nu depunem eforturi ca celălalt să le înțeleagă,

el deja ar trebui să știe totul.

Așezăm santinele în colțurile creierului

ca nu cumva cineva să se atingă de el,

e foarte mare, gândim foarte mult și mereu gândim bine.

Nu mai suntem naturali, că nu ne stă bine,

ne cufundăm în romanțe seara

și din nou visăm.

Ne citim viața

în fiecare noapte,

imediat după apus...

și visăm...

Noi nu știm ce înseamnă sfârșit.

Noi trăim ca să murim. îngenunchiați

de la primul fir de mătase

ce ne izbește plămânul

spatele sau abdomenul.

Simțim atingerile mâinii dragostei

numai atunci când vrem,

și asta se întâmplă

imediat după ploaie,

când e cel mai frig.


foto

luni, 5 iulie 2010

Nicăieri


   ”Hotel Zgomot” - aici stăteam.

Nimeni n-auzea și nici nu vedeau

ca mine răsăritul,

din fire de iarbă...

îmi vedeau doar firele de barbă 

atingâng nimicul.

sunt un nostalgic penibil

atins de foame

dar care în continuare

consumă din sticlă vin. 

Cel mai ușor e să spui te iubesc,

când nu îl simți,

și ruginești nopțile-n ploaie

ca să devii orb, 

și un dependent 

de apă,

care să-ți spele gândurile,

apoi să ți le înmoaie,

și tot cu ele, genunchii.

Ia spune-mi...

Unde nu e nimeni? 



Ți-am scris doar o parte din negrul meu. 


         Aveam să îmi plâng de milă singur la un cocktail rece la o terasă aflată la periferia orașului.

Sunt un veșnic client al stelelor.”


Mi-am pierdut stilul poeziei. (nu că aș fi scris eu așa ceva vreodată).








joi, 1 iulie 2010

Nelibertate



Nu fac parte din joc

dar pictez cu nisip, răsăritul din Vama Veche,

culcat, pe umărul tău,

de unde miros marea

și-un cer pripit.



Vreau să fac parte

din tine

și să-ți ofer,

ploaia potrivită.




-Vrei să te sărut?  Te doare capul?

-Sărută-mi retina.




Aș vrea să vă strâng într-o vitrină,

pe toate,

voi amintirile

și să vă dau foc!



Când o să mirosim a loțiune de plajă?