Si eu care credeam ca nu imi poate citi gandurile...
Ea? Ea avea o mireasma de trandafiri proaspeti infloriti. Avea pletele parului roscat in vantul acebru ce batea din fata. Ochii caprui si mici, aproape negrii. Trenul se vedea in zare. Mergea pe linie. Ma tinea strans de mana, atat de strans incat parca nu vroia a-mi da drumul. Si eu o tineam la fel de strans, incat sa nu o apuce pe o alta ruta...
Eu care incercam sa ii transmit sentimentele mele prin gesturi, prin atingeri, prin propozitii, ea ca aproape imi ghicea gandurile, si nu spunea asta, ci doar lasa de inteles. Si stii ce imi placea? Zambea mereu. Nu stiu de ce. Si chiar imi placea, fiindca eram sigur ca stie la ce ma gandesc.
Si cu toate astea, eu asteptam ploaia. Una infernala. Sa o fi putut asculta doar si doar pe ea. Ploaia, care m-ar fi trezit din amorteala pe care o aveam, ca dupa un dus rece. Sa se fi lasat cu o tacere absurda, si sa ii pot da parul dupa ureche si apoi sa ii soptesc:
-Te iubesc, fraiero!
Si in fine, nu am ajuns decat sa ii zic Noapte buna.
Sa fi putut sta sub umbra unui cires apus, departe de lume, departe de tot. Sa o tin strans in brate. Sa fi simtit ceva in suflet. Sa fi simtit o senzatie, ca acum, cand imi imaginez toate astea.
Mihai. Si lampa nu ma mai lasa a scrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu