îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

vineri, 28 mai 2010

poem de final.



Eu cresc și lupt

te privesc și te ating cu limba mea de fier,

ce poate fi secundar,

dar și un ceasornic corupt,

te ating și nu-mi simți șarmul,

în 28 mai, calendar.


Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,

și nu-ți mai infige tentaculele în tavan

fluieră-ți ale tale șoapte

ezită și vei scăpa. de mine.


Alunecă-mi pe bancheta din spate,

și hai să dăm foc la ferestre,

fumul să ne învăluie

până-n dormitor,

totul parcă devine o eternitate.


Tentația ne omoară,

autorul deseanază în continuare

pictorul își schițează treburile

iar eu descriu lucrurile, 

ca o comoară.


îți plâng dorul și bluza strâmtă cenușie

îți plâng lacrimi de nisip...

uscate și multe

pe-al meu obraz,

pe-al meu chip.


aruncă-mi o privire

prin frigul zidurilor

și adu-mi un cufăr enorm

cu ce-a rămas

din restul viselor.


Dă-mi ochii ce ți i-am dat

dă perechea de buze mușcate înapoi

dă-mi vârful la ce ai tu mai de preț

dă-mi sufletul, și el ca mine, 

abandonat.


îți șoptesc că nu mi-e bine.

                 te iubesc.



(chiar dacă nu e una din cele mai reușite, e totuși ultimul poem! Mulțumesc!)




marți, 25 mai 2010

sfârșit




îți picur pe sân 

ploaia.


(sfârșit)









25 mai

 


                 Azi am mâncat din chiftelele făcute de tine, de acum o săptămână. Le-am mâncat cu zahăr. cu mult zahăr. 

                  când mâncam stăteam și mă gândeam, și am ajuns la concluzia că îmi dau explicații singur, vorbesc tot cu mine, și nu mă aud câteodată de răcnetul orașului.

                  

                  azi am fost în super-market doar ca să mă plimb cu căruțul gol printre raioane. să ascult poveștile lui Flavius despre cum și-a omorât mama, despre cum îi scârțâie mașina și cum i-a schimbat aripile. asta mi-a atras atenția. a schimbat aripile... 

                  până la urmă am ieșit, și ne-am comandat o cafea, la un tonomat ieftin ce n-a pus îndeajuns zahăr chiar dacă era setat la maxim. 

                   în autobuz mi-am scos pixul și mi-am scris pe mână: 

    

              אנשים בוחרים בדרך שלהם לפיתוי

”oamenii își aleg propria cale spre ispită”  (lb. ebraică) 











luni, 24 mai 2010

24 mai.



   Iubește-mă, măcar acum cât sunt beat. că mâine nu-mi mai amintesc nimic. împinge-mă într-un pat, din oricare cameră, fie și în baie. ne vom întâlni în cadă, goi, cu țigările pe jumătate terminate, sărutându-ne fără să știm de ce. lipsa de control să ne domine, iar ochii tăi să strălucească, măcar astăzi. cât sunt beat.

  Ușa să fie învelită-n roșul trandafirilor, furați din grădinile suspendate ce n-au existat vreodată. Camera prinsă într-un colț din amintire.  Iar tu, să fi învelită doar cu mine. măcar astăzi. cât sunt beat.





         

24 mai.



Te-ai regăsit în tăcerea mea, din astă noapte

și în gri-ul meu ce vribrează

scurgere putredă ce mă sufocă

te rog, încetează.


Nu mă răni, măcar astăzi,

miros a alcool stătut,

remarcă-mi privirea obosită,

obosită, de la prea mult băut. 


Vreau să urlu, către tine, viațo, 

dar nu pot, n-am putere

vreau să fiu un canibal, din nou,

unul, plin de mistere.


Și îmi închid ochii pe vecie,

ne vom întâlni, la bătrânețe

într-un sac numit cosciug,

eu cu tine, adică eu singur.





24 mai.



          Diminețile dispar, toate cu surâs de ploaie, în al meu culoar al tăcerii, pe unde trec vrăjitoare și cavaleri ai morții. tot ei îmi sting felinarul ieftin, cumpărat din obor, acum ceva săptămâni. și tot ei îmi șoptesc noaptea, când nu dorm, că m-au distrus, că mi-au luat tot.

          Și așa e, fiecare om își creează propria iluzie despre el. Pâine de jale și vin roșu, aruncat din balcon, spre voi. tuturor. celor ce fără de atingere, mă priviți. 


                        Fiindcă eu iar m-am îmbătat, și am ieșit în pula goală afară. scuzați-mă! 






sâmbătă, 22 mai 2010

dar eu ce am?


              Eu nu am prieteni la fel ca voi, toți, celilalți. eu doar beau cafea ieftină singur dimineață, și îi admir detaliile, pe care voi nu știți a le prețui. și le tot admir. apoi mă uit în gol, în oglindă și mă privesc. însă eu nu am detalii. eu chiar sunt un nimic. 

                Îmi calc singur hainele și le stropesc cu lacrimile mele, strânse într-un borcan, ce-a fost odată plin de ciocolată. 

               Am brățări la mână (despre care spun eu că sunt fermecate), un păr jegos, mereu, și multe dosare cu file din amintiri. scurse. 

               Pieptul mi-e moale, m-am îmbibat aseară cu multă ploaie. Sunt un artist al necunoscutului, ce nu va recunoaște niciodată că am un trup, un suflet și încă ceva rămas acolo. 


               Dacă aș fi fost chibrit, nu m-ar fi aprins niciodată. nici unul din voi.

Mihai 


vineri, 21 mai 2010

special



           Mă masturbam în fiecare dimineață cu gândul la ea. La corpul ei. La formele ei.  Apoi aruncam foile cu poezii peste care ejaculam, în stradă, în fiecare dimineață la ora 5.  Târziu am aflat că aveam o admiratoare, o puică de 13 ani ce trecea mereu pe acolo și îmi lua foile.

           Îi plăceau poeziile și credea cu desăvârșire că ele sunt pătate cu lacrimi. 

           Am pierdut firul zilelor de atunci, m-am legat de pat, și mi-am spus că poezia ucide. Parcă sunt înghițit de tone de apă sărată, în fiecare noapte. și nu mai admir decât curvele ce aruncă plictisite crochete la câinii vagabonzi.

            Mă tem că mi-e frică de dor și de tot ce m-așteaptă. 



marți, 18 mai 2010

gând excitat și pierdut












sunt chipurile smulse din imperfecțiunile fizice,

ale femeilor pitice care-și vorbeau singure,

sunt în starea în care ai vrut să fiu eu mereu,

cu sentimentele mele, interzise.


ai sânul dezgolit în ploaie ordinară

și satisfacție extremă combinată

cu salve de priviri,

dar privirea mea, rămâne tot amară.


sunt doar un pescăruș ce vrea să se hrănească cu pești

aș fi un om, ce ți-ar desena pe tapeți

dacă doar te-ai uita la mine

și m-ai întreba:

-Cât e ceasul?

-Cât vrei tu să fie...


și iar să dormim împreună.

                                           Mi-e dor de tine!

Ultimul poem, adresat ție, scumpo!

foto




luni, 17 mai 2010

Asta-i dragostea









Parcă prin clasa a 3-a aveam senzația asta, când tata mă bătea crunt. Plangeam , și îmi vărsam lacrimile în poala mamei mele. 

Acum tata nu mai trăieste, mama e nebună, nu m-a bătut nimeni, dar totuși îmi vărs lacrimile, în albul sufletului tău. 

Toată lumea se uită la mine ciudat. Dar uitați-vă, că nu am sechele.

Ok, atunci închide ușa, dacă nu mai vrei să auzi, trage zăvorul, și ține bine de acel clănțău.

       Vom face dragoste în noaptea asta. O dragoste cu mine însumi. Mulțumesc! 


duminică, 16 mai 2010

fior de seară


să-ți citesc un verset din biblie?

sau să-ți recit o poezie eminesciană? 

întinde-te pe pat, ușor, să-ți sărut tălpile

și mai vedem ce facem după... 





sâmbătă, 15 mai 2010

petale

Ne scăldăm zâmbete-n amintiri

și-mi aștern în paralel capul

cu ridurile bluzei tale.

privim cablul tv, nesfârșit

ce duce la emisiuni și știri,

tablou uitat în cafenea ce ești

numai ai frunze, ci doar petale.

și nădejde măsurată-n grame.

îmi bați șah mat.

numai ai frunze, ci doar petale. 

joi, 13 mai 2010

Garaj

La noapte ne vom iubi în garaj,

dar până atunci hai să umplem

cu flori tot apartamentul,

și să-ți pun pe șold,

din ce în ce mai jos,

iubirea mea, trasată-n schițe,

drept tatuaj.


Sunt doar un cerșetor de cafea

ce se crede detectiv

cu helancă neagră.

dar pe care o dau jos

seară de seară

când ne strângem în brațe,

în patul nostru de catifea.


Dar azi, mergem în garaj

să ne iubim printre fotolii aruncate

și doar ele să ne privească

o noapte-n treagă,

cum eu cad, și tot cad, 

în al tău al vieții anturaj. 




Dragoste pentru draci (2)

Luate-ar dracu, drace,

și mizeria să te mănânce,

și viermi împuțiți să ai în torace,

și-n ochi infipte, sute de ace.


În canalizare să te storci,

și sa dai cu parfum în urmă,

miroși a cadavru, 

după mine să nu te mai întorci,

după mine va fi veșnic,

ceață și brumă.


Topor înfipt în strămoșii tăi

și moarte ți-aș scrie din trecut,

ca să nu ai în prezent,

nimic de futut. 




miercuri, 12 mai 2010

Dimineață ciudată

          Unghii false stau ascunse după veioză. siclam. tu dormi, iar în chiloți, învelită de covorul alb numit de noi peste noapte ”cearceaf”. 

-Stai aici, mă întorc! (oricum știu că nu m-a auzit). 

          Mi-am aprins o țigare ieftină, din pachetul împrumutat acum ceva vreme de la tata - un bărbos nesuferit plin de aroganță, și-mi spuneam: ”să nu cumva să-mi acroșeze fumul și de astă dată plămânii. iar o să am dureri”. Oamenii din stradă se uitau la mine ca la ultimul fumător. dar nu-mi păsa că sunt în pula goală. așa sunt eu. dimineața uit unele lucruri. dar știu sigur ce nu uit: să fumez.   

          Mi-am tras o pereche de chiloți pe mine, iar tu dormi în continuare. Sub același covor alb, ce peste noapte îl numit ”cearceaf”. Arunc țigările pe masă, și încep să desenez. iar e o dimineață în care uit să mă duc la liceu. iar desenez copaci care merg (și, nu se duc la școală). Ce bine e de copaci. nu fumează, nu se duc la școală. Dar tot nu aș vrea să fiu un copac. 

           Sau... dacă stau bine să mă gândesc... nu, clar, nu vreau să fiu un copac, în loc de păr, să mi se ducă-n vânt decât crengile (poate pline de furnici și alte arătării). 


-Mai dormi?


             Da, încă doarmeai când am făcut duș. Iar când te-ai trezit ai început să înjuri că oglinda de la baie e aburită. 


-Da domne, am făcut duș, care e problema? Mă doare pe mine în cur că nu te poți machia tu!


              Iar m-am retrast pentru câteva ore, în colțul meu de liniște. De fapt, în colțul ăla e șifonierul. iar m-am băgat în el. și am ascultat ce fredonai tu, și ce mai ziceau proștii ăia de vecini, că iar n-am plătit întreținerea luna asta. iar e o dimineață din aia ciudată.


-Mi-ai făcut și mie cafea? 

-Da fă-ți singură! Și oricum, a ta iese mereu mai bună. 

        

              Ne-am aprins amândoi câte o țigare și ne priveam. ea nu fuma, dar fuma în dimineața asta. e o dimineață ciudată. am vorbit despre cum ne-am îmbătat azi-noapte. eu m-am îmbatat. că ea nu bea, decât cafea, ceai și apă. cum i-am recitat poezii. (probabil că d-asta s-a îmbătat). cum am dormit amândoi îmbrățișați. cu radio-ul aprins. și cum era să luăm foc, de la țigările mele, uitate prin cameră. (toată camera a devenit peste noapte o scrumieră). 

nu părea deloc adormită. știam că dormise bine. zâmbetul o dădea de gol. (ea nu zâmbea, dar așa-mi plăcea mie să cred. că ea zâmbește). 

                 Verdele ochilor i s-a aprins imediat ce soarele (oh, nu, din nou soarele) începea să intre-n bucătărie. 

-Te iubesc!

-Și eu! 

Dragoste pentru draci

-Vă rugăm să părăsiți vagoanele domnilor draci

și nu vă mai ascundeți printre ale doamnelor craci. 

ieșiți să vă împușc.

acum pentru totdeauna.


mâna-n gât să v-o bag la toți!

să vă văd pe jos întinși, morți.


sufocați, cum îmi spunea tata

și Ecaterina, mama mea, ratata.


și atât. 


luni, 10 mai 2010

Cele 4

            Ea era Vara. Care-și arunca florile-n grămezile de zâmbete ale copacilor.

            O urmărea Iarna.  Care știa că nu va atinge nici măcar cu vârful unghiei, o parte din Vară. Niciodată.

            Văduva Toamnă stătea și râdea, sprijinită de un bătrân arțar, ce suspina alături de furnici... 

            Primăvara, mai tânără ca niciodată, începu a vorbi singură... 

-Grea mai e viața mea... Trebuie să mă scap mereu de Iarnă... și-mi reușește... Dar Vara mereu îmi fură comorile, de mine crescute. Trebuie să fac ceva! Trebuie să o înfrunt. 

            Bătrâna doamnă Anotimp, stătea, undeva agățată de visele muritorilor, și le privea. Pe cele 4 fiice ale ei... Ciudatele ei fiice. 

             

             Avea o pălărie galbenă din pai în cap, mustață,  și se găsea într-o căruță trasă de măgari puturoși. Frunzele îl pândeau prin spate și formau spirale, lungi de zeci de metrii. Trecu printr-o pădure unde copacii erau prea triși pentru a-l băga în seamă iar păsările mult prea obosite pentru a zbura. Ajunsese pe un câmp. Câmpul lui. Pe care trebuia să-l supravegheze, fix din ieșirea pădurii, pentru că simțise într-un vis, că aici se va da o bătălie, între 4 forțe. 

            Și-a șters cu bluza albă un măr de-abia înroșit, scos din buzunar. Nu-l mânca. Privea cerul. Era comfuz. Ce căuta el acolo. Și de ce oare cerul e așa roșu în după amiază aceea...

           Stătea, cu capul sprijinit de roata căruței - în mirosul de balegă proaspătă - și cu mulțumirea că avea timp să se relaxeze. Nevastă-sa nu mai zbiera. Iar cei 3 copii nu-i mai cereau în sfârșit de mâncare. Era pentru prima oară când abandonase gospodărie în favoarea unui vis de-al lui. 

           Măgarul cel mic, Ghiță, își ciulea urechile, și dădea agitat din coadă și din copite. Fratele său, Doru, mult mai experimentat, se uita la el cu uimire și îi admira mișcările agitate. De parcă totul ar fi fost o piesă de teatru cu un unic actor. 

           Țăranul dormea dus când cele 4 au coborât pe rând și au atins pentru prima oară un câmp. Un câmp Un câmp ce avea a deveni un câmp de luptă.

          Mai întâi Primăvara, călare pe un unicorn alb, ce le îndemna pe celalte să vină, să se lupte, ca niște adevărate forțe ce sunt. Urla cu toate puterile să coboare toate. și în același timp cu frică se uita în față și-i spunea viteazului unicorn să alerge mai repede - și mai repede-.   Apoi Toamna, cu un toiag negru, ruginit, ce se termina la capăt cu o carapace de broască țestoasă. Urmă Iarna, cu o largă rochie vișinie, ce-i scoteau cei 3 sâni în evidență. Și Vara, cu roșu-n buze, păr și unghii. Avea tatuată pe glezna stângă cuvântul ”victorie” scris în ebraică.

            Când toate 4 au atins câmpul, o undă îl trezi pe țăran, care târziu a observat, că al lui car era de mult departe, iar el dormea, dus, pe covorul de frunze, făcut special lângă un copac. Parcă lumea lui nu mai era. totul era mutat. era gri. întunecat. fum. ceață. și negru. 

             Bătrâna anotimp se uita cum pe Pământul îngrijit mii de ani, se ducea o luptă pentru putere. Era supărată. Dar nu avea ce să facă...

              Primăvara, le-a chemat rând pe rând pe Toamnă, Vară și în sfârșit pe Iarnă:

-Dacă eu, vreau ceva, o vreau fiindcă așa va fi mai bine. Verdele să domine. să nu fie nici frig și nici cald. nici secetă și nici ploaie. 

             Iarna a înghețat-o imediat ce a terminat de spus ultimul cuvânt, dar știa că nu are puterea să o țină mult timp așa. 

- Ajutați-mă, nu mai stați să vă uitați ca proastele!

             Vara o înconjură pe biata Primăvară într-un foc atât de puternic, încât a topit și gheața, i-a ars și chipul, și părul și toate amintirile ascunse-n sufletul ei...

            Toamna o dezlegă de foc, și a pus milioane de frunze să o zgârie, să o facă să regrete că și-a dorit puterea. 

             Iar săteanul, nu avea ce face, privea, neputincios, prin fum, ceață și negru, chinurile Primăverii. 

              

                                         Primăvara a murit într-un final, spânzurată de cele 3 surori ale ei, de un copac magic, ce niciodată nu înflorea, și avea rădăcinile îndreptate în sus. Nu avea sevă și nici viețuitoare înauntrul lui.  Era doar plin de venin brut, aspru. Crengile îi erau cusute cu beton. Primăvara a murit pentru că a încercat să fie diferită. 

          ( Am greșeli, știu, nu mai stau să le corectez.)

            

duminică, 9 mai 2010

Ada și Olivia

-De ce ne căcam pe noi să recunoaștem? Spune-i o dată mamei!

-Nu pot mă. Și oricum nu ar fi de acord. E al meu, și doar al meu. 

-Olivia, te rog, spune-i. Vom pica amândouă după aia, și o să ne luăm bătaie, mai ales de la tata. Iar o să vină beat și o să facă spume. Mai ales dacă mai aude și de asta... 

-Ada, oricât de mult aș ține la tine, nu pot, pur și simplu, nu pot!

-Atunci lasă-mă să dorm!


         Mamă-sa aseară s-a spânzurat, după ce s-a săturat să-și vadă soțul mort de beat în fiecare seară. 


        Ele au plecat. În lume. Aveau 15 ani amândouă. Amsterdam-Paris-Viena. Cutreierau străzile, cu banii furați din casă și doar cu câteva lucruri pe ele, fără celular, sau bagaje importante. Aveau mândria lor. Aveau putere. Se simțeau libere, din mâinile tatălui, care după moartea doamnei Lucreția, a dat cu pumnii în ele timp de 20 de zile, fără să le ofere nici un fel de mâncare. Prefera să-și dea banii pe băutură și pe curve.

       Însă Ada avea un secret, pe care Olivia îl știa. și nu se împăca nici în ruptul capului cu el. 

     

-Dar el latră?

-Normal că latră!

       Au dormit în niște saci de dormit, găsiți într-un imens coș de gunoi, de lângă un bloc. 

-Mie mi-e frig!

-Iar eu nu mai pot...

-Dar el nu tremură?

-Din câte văd, rezistă...

        Dimineața, s-au trezit cu gândul la mancare, și la mazărea pe care mama lor o făcea cu cele mai ciudate ingrediente... 

       Tot în dimineața aceea, și-au dat ultimii bani pe un pachet de țigări rusești și pe doi covrigi. (țigările rusești de contrabandă erau mai ieftine).

-Fumăm la poștă sau...

-Fumezi tu, că eu nu mai pot să bag atâta tutun în mine. Știi că mama, acum, se uită la tine, și spune să mai lași țigările?

-Și d-aia nu mai pot eu...

-Ești o proastă!

-N-a murit din cauza mea. Auzi, tu să te duci dracu la ea acolo, să îți dea mazăre cu lingura în gură, că nu te descurci, mereu ai fost slabă. și o imbecilă.

         amândouă au izbucnit în plans și apoi s-au îmbrățișat preț de câteva minute. 

-Și cu câinele-șobolan, ce facem?

-Nu știu, văd că nu cere de mâncare...

-Mi-e frică să nu-l vadă cineva...

-Și mie... 


(va urma) 

vineri, 7 mai 2010

Frig total

         Îmi ștergeam mucii pe geamul spitalului, lăsându-i spre admirația trecătorilor, pierduți în ploaie.  W.C.-urile miroseau a fete nespălate ce purtau tampoane ieftine și a băieți ce-și ejaculau hormonii pe pereți, capace și absolut orice. Asistentele zgorneau șobolanii din întunecatul colț unde stăteau doctorii, care încercau a prepare diferite substanțe pe care le adăugau apoi în seringi și ni le băgau nouă în venă. Ușa dărâmată de la intrarea salonului 6 septic scârțâia ori de câte ori intra curentul rece pe coridoarele lungi și jegoase. Acolo mă găseam eu. salonul 6 septic. plin de gândaci, viermi și încă o dată, de muci. Eram întins într-un pat, fără cearceaf sau saltea, învelit doar cu o pătura mistică imaginară, pe care o vedeau doar infirmierele. 

-Mi-e frig!

-Nu vezi că ești învelit?

-Nu!

-Eh!

         V-am spus eu. 

Oameni de toate felurile erau în salonul ăla. De toate națiile, vârstele, religiile. Eram însă numai băieți. Alții erau bărbați. Dar tot băieți erau și ei când se scremeau noaptea de mama focului că mor de frig. Nimeni nu mai era bărbat.

Geamurile trepidau, ori de câte ori îmi lăsam mucii pe ei. Ploaia cădea. Cădea până și până în jumătatea salonului. 

Doris (prietenul meu de cameră) mi-a spus că spitalul ăsta e bântuit, de toți oamenii ce au murit aici și s-au prefăcut în draci, stafii și alte neamuri d-ale fantomelor. 

Și așa era. Noaptea, când se închidea curentul în tot spitalul, nu lipseau zgomote ciudate și urlete asurzitoare. aveam impresia că ce e mai rău aici găseam. și așa a fost. Priza s-a ars, ușa s-a deschis în timpul nopții de 300 de ori (și nu putea fi din cauza vântului, era prea exagerat), clanța se apăsa singură când te apropiai de ea și mulți pași se auzeau plimbându-se prin cameră. (iar eu știam că toți se îndreaptă către mucii mei de la fereastră).

                 


      

          

Puștoaica fără înger

-De ce plângi drăguță?

-...mi-am pierdut îngerul...

-Cum te cheamă?

-Tia

-Iar pe îngerul tău cum îl chema? 

-Hades. Era cel mai bun prieten al meu. îmi sorbea lacrimile înainte să-mi curgă

-Iar tu de ce ești în ospiciul ăsta?

-Toți mă cred nebună, dar eu chiar am avut un înger...

-Și cum arăta îngerul tău?

-Un copil, cu aripi de pescăruș, cu ochii verzi ce băteau uneori spre roșu, îmbrăcat turquoise...

-Dar tu câți ani ai?

-16 împlinți. dar dumitale cine ești?

-Mi se spune Dimitrov, am 36 de ani și... și te-am căutat. M-a trimis Ariana la tine...

-O cunoști pe Ariana? 

-Da, o cunosc... te-am căutat multă vreme. pe tine și pe ceilalți care și-au pierdut îngerii.

-Deci se pare că nu sunt singura

-Mai sunt câțiva...

-Dar auziți domnule? Cum îmi pot găsi îngerul?

-Lăsându-ți inconștientul să-l caute...


                  

Îmi pare rău că te iubesc

Îmi rezum gândurile la un pachet de țigări, 

    gol.

privirea-mi e pierdută-n albastrul cer,

   și el gol.

ai tăi ochi verzi privesc 

   în gol.

patul din care-ți scriu e și el,

   gol.

                              Fără tine!