îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

joi, 26 noiembrie 2009

întotdeauna visez

Azi noapte nu am dormit. Mi-am mintit mama, prietena si niste colegi, ca mi-a fost rau. Nu, nu mi-a fost rau.
Pur si simplu stateam, cu ochii lacrimati si ma uitam pe tavan. Fara sa clipesc. Ciudat. Nu imi era somn. E la fel ca si cand ai vrea sa dormi dar nu poti. Si nu poti sa dormi atunci cand incepi sa te gandesti ca vine Craciunul. Cunosti sentimentul acela, cadouri, distractie, brad, beteala, zapada, sanie, patinoar, manusi, abur, imbratisari multe, ceaiuri calde. Da, si mie-mi place sentimentul asta, pur si simplu il ador. Sunt om, e normal. Dar visez totusi ca iarna aceasta nu voi fi la fel de fericit ca si in celelalte. Iarna am inceput-o prost. Nu voi astepta nimic sub brad. De abia mi-am permis niste haine. Prietenilor le-am spus ca sunt noi, dar nu este asa. In fiecare zi am incercat sa-mi creez o rutina, ca nimeni sa nu-si dea seama de gandurile mele. Merg in fiecare dimineata in aceeasi statie, salut aceleasi persoane, si plec. Iar dracu mai stie cand ajung acasa. Nu-mi place acasa. Nu am chiar nici un sentiment cand stau in camera mea. Mereu jegoasa. Mereu aceeasi.
Si intr-o zi ma suna Marcel:
-Ne vedem luni, seara, pe acelasi bulevard, pe aceeasi banca.
-Dar stai...
Si a inchis.
Dar, nu stiu cum dracu, amandoi ne gandeam la aceeasi banca, pana si ora ne-am nimerit-o... aproximativ 18...
Era intuneric, pot spune ca era frig. Tremuram. Iar el, cu aceeasi tonalitate a lui, specifica, mi-a spus:
-Poftim foaia asta. Scrie aici tot ce ai mai frumos de scris despre ea.
Iar foaia asta sa i-o dai atunci cand consideri tu ”un moment perfect”.
-Nu prea sunt multe de scris!
-Dar tu scrie.
Iar eu imi tot spuneam, ca tot ce am mai frumos, nu sunt decat niste ganduri la care doar visez.
-Tu mereu ai visat?
”Da, mereu am visat sa o intalnesc. Mereu am visat fata aceea din colt de bulevard care sa ma astepte, muscandu-si buza. Stii cat am visat ca voi visa cu ea? Nu, nu stii, fiindca nimeni nu isi poate da seama, numai eu, numai eu stiu, cat imi e de draga. De fiecare data incerc sa nu ii spun ca m-am gandit toata ziua la ea, fiindca daca i-as spune zilnic, s-ar plictisi, asa, mai bine nu ii mai spun nimic. De fiecare ma fascineaza ochii ei, si vorbele ei. Ah, vorbele ei...
Fiecare propozitie se face uitata, fiindca mereu vine una mai interesanta. Si mereu ma strange in brate. Eu nu o strang niciodata.
Mereu imi vorbeste despre Mihai, iar asta ma enerveaza. Cel mai mult. Mereu incerc sa schimb subiectul. Dar mereu imi place de ea. E singura care reuseste sa ma induioseze doar cu privirea. Ea e singura care-mi strange obrajii reci si-mi spune ca sunt frumos. Iar eu nu fac asta niciodata.
Incearca sa ma inteleaga, oricat de complicat a-si fi eu. Si reuseste, chiar daca nu arata, ea ma intelege pe deplin de fiecare data, dar se preface ca nu ma intelege, doar ca sa fiu eu fericit, eu oricum stiu ca-mi citeste gandurile.
Mereu venim pe aceleasi strazi. Stiu ca daca a-si incerca sa fac o schimbare, ar fi de acord. Dar, nu, eu mereu am rutina mea, doar ca sa nu-mi arat nelinistea.”
-Dar o iubesti?
-Nu! Pot spune ca o ador!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Nu

nu, încă nu a plouat. dar aștept ploaia. aștept zilele acelea de vară, promise, în care vom ajunge la mare. ne vom arunca în apă. în care ne vom imagina că în mare există rechini. vom lucra. vom consuma toți banii pe prostii. ne vom distra.
aștept cu nerăbdare să învăț să merg pe apă. să mă stropesc de unul singur. să mă îngrop în nisip. să mă fac negru iar. să merg dimineața cu tine pe plajă, singuri, doar noi doi, noi doi și o apă...
să ajungem noaptea amețiți în camera de hotel, și să dormim fără să ne mai uităm unul la altul, de parcă am fi sătuli. iar ziua următoare să o luăm de la capăt.
vreau sa-ți dăruiesc un balon, fiindcă aici în Ploiești nu găsești baloane, din alea, speciale, cum numai la mare găsești. să îți pun o înghețată în cap, pentru toate ce mi le-ai făcut.
să stau cu tine, la un răsărit. apoi la un apus. să bem o bere. rece. și să mâncăm multe gogoși. să facem poze, apoi să le inserăm fiecare pe blog. să ne strâmbăm. să alergăm. să fim singurii de pe plajă care stau în ploaie.
să ne holbăm la un magician, cu ale sale mișcări regizate. să aruncăm banii pe brățări. și pe un portret. unul cu tine. din totdeauna mi-am dorit unul. eu nu sunt în stare să-ți fac. iar dacă încerc vei râde de mine.
vreau să ajung, într-o zi, acolo unde mi-am promis. acolo unde tu nu vei mai avea parfumul tău, ci vei mirosi a alge verzi.

luni, 9 noiembrie 2009

Amintiri

  Așa arătam eu...



  Mie-mi plăcea să mă distrez...



  Mereu am vrut să demonstrez ce pot...



  Însă niciodată nu mi-a reușit...

  Am învățat să fiu dur...

  Eu eram dur...

  Eram cel mai dur... eram un copil problemă...

   Eu sunt cel care scria cu două mâini...

  Eu sunt cel căruia îi plăceau călătoriile...

  Mie de mic mi-au plăcut bicicletele...

  Și căpătasem experiență...




  Eu cântam...


  De mic mi-a plăcut ploaia la nebunie...




  Eu mă gândeam tot timpul...



  Dar eu mă tot gândeam...

  Ea e mama...

  Iar el e tata...


  Pe care-l ajutam și eu cum puteam...

  Ea e sora mea mai mică...

  Iar ea e prima mea parteneră de dans...

   Iar aici am rostit prima mea poezie în fața tuturor...

   Iar aici eram fericit.

  Încă mai am ursulețul albastru. (teddy).

  Dar mereu am fost fericit când eram mic...

Acum?

  Acum îi învăț pe alții să fie duri doar atunci când trebuie...

  Acum am o bicicletă pe placul meu...

  Și tot cu ea am căzut...

  Acum nu mai sunt dur, ci doar încerc sa par dur...

  Acum am o prietenă la care țin...

  Am o groază de amici...


Am sute, poate mii de rânduri scrise pe un caiet...


Însă cel mai mult contează că sunt fericit.

vineri, 6 noiembrie 2009

Nimic?

astazi suntem in 6 noiembrie. este putin trecut de ora 3 dimineata. si am ajuns la o concluzie. lucrurile marunte te fac mereu fericit. lucrurile mari, oricat ar fi ele de mari, nu iti dau decat un orgoliu.
un zamber e atunci, cand o persoana fericita iti ofera din fericirea sa.
fericirea? fericirea, nu e alt ceva, decat un trecator... care nu tine la nesfarsit.
fericit te simti atunci si doar atunci cand te simti implinit.
si am ajuns la inca o concluzie, spusa de 2 persoane diferite, banii nu aduc fericirea...
bani nu au cum sa-ti impartaseasca fericirea niciodata. si regret ca de abia azi am realizat asta.
si da, la bal ma voi duce in aceleasi haine in care am fost si azi imbracat, fiindca nu am nimic de dovedit din adancul sufletului. da, si nu ma voi imbata, fiindca lucrul acesta nu-mi ofera fericirea si nici macar satisfactia.
fericit voi fi atunci cand voi iesi, si imi voi da seama ca sunt singurul baiat care stie sa coboare treptele, fara sa se sprijine de nimic.
eu? eu doar ii voi sprijinii pe cei care merita cu adevarat.

Jurnal de bord

Numele meu este Charles. Am 16 ani si sunt fiul capitanului de vas. (undeva in Spania, 1630)
Din jurnalul de bord:
„Azi, este o zi noroasa, de toamna, a plouat indeajuns cat pana si tunurile proaspat vopsite sa rugineasca. Fiul meu doarme. Doarme dus. A ajutat la sortatul munitiei... iar munitie avem destula, cat pentru un batalion de frigate franceze...”

A plouat. M-am trezit tot ud, un pic mai uscat decat m-am culcat. Tata-mi spunea aseara ca am fost cel mai bun marinar pe care l-a vazut vreodata. Nici unul din baietii echipajului format din aproape 30 de oameni, nu a stat in ploaie cat am stat eu...

Dawes, prietenul meu, cu care cersim mereu cate o ciocolata Sylviei (singura femeie aflata aici), imi spunea:
Avem aceeasi varsta, avem aceeasi culoare a ochilor, avem aceeasi musculatura, dar eu niciodata nu te pot invinge pe tine, fiindca esti doar fiul comandantului.
I-am raspuns aproape inoric, ca indiferent cine a-si fi, el tot mai presus ca mine este. Datoriita studiilor, care le apucase o perioada scurta de timp, la institutul Purfoy.

„Jaaaaaaaaaaaames” am urlat intr-o dupa amiaza. –James este numele tatalui meu, dar nu imi permit sa il strig decat pe numele lui real, rareori ii spun tata, si asta se intampla doar atunci cand incerc sa ii explic o problema personala, iar de cele mai multe ori ii spun „domnule comandant”- iar el a venit la mine:
-Ce s-a intamplat?
-Un tun a fost maturat si rasturnat de un val.
-Ti-am spus baiete sa le asiguri. Nu de 2 ori. Nu de 3 ori. Ci de 5 ori. (5 e numarul pe care tata nu il suporta, dar care stie ca ii aduce noroc).
Am stat o zi intreaga, singur, fara nici un ajutor, fiindca toti se infructau cu pestii de abia pescuiti de Sylvia. Seara, i-am spus:
-James, nu le-am asigurat de 5 ori ci le-am asigurat in 5 randuri de 5 ori. Iar atunci a zambit, apoi a inceput sa rada de mine si m-a invitat la masa, sa ma infruct cu niste caracatite, de abia prajite.

Din jurnalul de bord:
„...imi aduc aminte de el cand era mic si facea numai traznai, si daca l-ai vedea acum, cat de barbat poate sa fie, si ma uimeste pe zi ce trece...”
Si iar m-am culcat ud. Si nu ma puteam trezi dimineata urmatoare decat mai ud decat eram. Fiindca transpirasem. Fiindca avusesem cosmaruri cu asiguratul tunurilor...
Iar cand soarele a rasarit, am avut o presimtire... parca se apropia ceva de noi... si nu am mai putut sta in pat. Tata era in cabina lui, dar nu i-am spus nimic, fiindca mai mult ca sigur ma inselam... asa ca am ales sa stau iar o zi afara in ploaie, de data asta, agatat sus, undeva chiar foarte sus, unde imi facusem un culcus dintr-o vela rupta. Aveam un leagan si o masuta unde imi tineam mancarea. Acolo am stat, tot in ploaie, tot ud de 2 zile, dar de data asta cu frica.
Si nu ma inselasem, vedeam in departare, fara sa folosesc vre-un instrument, umbra unei corabii de a piratilor. M-am uitat repede pe busola si am strigat:
-Daweeeeeeees!
Iar el a venit...
-Vezi ce vad si eu?
-Nu.
-Cum nu, tu esti chior? Spune-mi ce vezi!
-Nimic.
(eram sigur ca el nu are experienta vazului in departare, numai eu aveam culcus ca nebunul sus, si numai eu puteam vedea)
-E ceva acolo!
-Eu tot nu vad nimic.
-Jaaaaaaaaaaaames!!!
-Daaaaaaaaaaa?
-Vad ceva!
-Ce vezi?
-Nu stiu ce e, urca repede!
-O balena nu e fiule, e cu totul ceva misterios.
(nu se vedea foarte bine, adica nu se vedea mai deloc fiindca tocmai atunci parca incepu sa ploua mai torential).
-Stiu ca nu e balena, dar ce poate fi?
-O nava?
-Asta spuneam si eu!
Iar atunci, am avut onoarea sa dau din clopot. (clopotul era actionat numai de cei ce vedeau nave inamice in departare, si avea rolul de a avertiza marinarii sa treaca la posturi). Am coborat intr-un suflet, am ajutat la incarcatul tunurilor cu ghiulele si cu niste pietris special – inventia lui tata – si am asteptat.
Au trecut 3 ore... pana s-a apropiat indeajuns, la limita razei de actiune a tunurilor.
Cum plouase, trebuia sa fim atenti, fiindca praful de pusca se aprinde mai greu acum, si poate fi destul de periculos in preajma armamentului...
(va continua...)

duminică, 1 noiembrie 2009

Daniel

Daniel este un baiat modest, asta spune mereu...
Daniel mananca in fiecare dimineata covrigi de la acelasi magazin din colt, cu 3 trepte, o bara si o vanzatoare batrana. Daniel isi bea singur cafeaua de dimineata, in a sa bucatarie mizerabila. Daniel nu are gheozdan, el are sacosa. Lui Daniel nu are ce sa ii sune in buzunar, nu are telefon mobil la fel ca ceilalti adolescenti. Lui ii vibreaza decat maruntisul adunat cu greu. El sta intr-un apartament cu 2 camere, inguste si mici, dar mie-mi spune ca-i sunt de ajuns. Lui Daniel ii place cartea. Are o biblioteca uriasa unde-si tine colectia de „citite si jalnice” iar sub pat „pe alea bune”. Majoritatea copiilor de varsta lui tin diverse reviste pe sub paturi, insa el, pune cartile, bune, pe care nu vrea sa le mai citeasca inca o data si pentru a-i sustine arcurile patului.
Daniel nu are prietena, nu fumeaza, nu iese la bere cu baietii (chiar daca este invitat), nu are televizor (el afirma mereu ca nu si-ar pierde timpul cu baliverne si in plus l-ar costa destul de mult intretinerea), nu da banii decat pe pixuri, caiete , coli, acuarele, si covrigi.
Daniel nu are ceas, mereu se orienteaza dupa fetele oamenilor. Atunci cand cei din jur sunt fericiti inseamna ca e tarziu, si au iesit de la munca, iar atunci cand sunt tristi, e dupa-amiaza, fiindca mereu spune ca: „oamenii tristi ies din casa doar ca sa-si plateasca facturile iar asta se intampla mereu dupa 12”.
Daniel ia in fiecare zi acelasi autobuz in drum spre scoala, intalneste aceeasi oameni mereu si niciodata nu sta jos, el considera ca: „omule, atat timp cat nu am griji pe cap, nu ma apasa nimic pe picioare”.
Daniel e mereu vesel, chiar daca in interiorul sufletului e trist. Ascunde asta. Ascunde faptul ca tatal lui a murit calcat de tren acum 7 ani, nu arata nici o durere. El se descurca. Mereu se aranjeaza, doar-doar sa se uite o fata dupa el, dar el nu recunoaste: „intr-o societate trebuie sa fi normal, iar eu doar ma aranjez, nu fac nimic altceva.” Daniel e baiatul din ultima banca, care in fiecare pauza nu face alt ceva decat sa deschida caietul si sa repete, bineinteles, cu covrigii langa el.
Daniel recunoaste, fara nici un pic de rautate, ca zilele de Craciun, din ultimii 4 ani nu au insemnat pentru el decat niste zile geroase si la fel de normale ca si celelalte.
El primeste cadouri doar de la matusa sa din Spania, iar asta se intampla doar atunci cand ea isi mai aminteste de el: „zilele trecute, Mihaie, am primit un penar si cateva creioane noi” – iar el e fericit. Fericit pentru faptul ca cineva s-a gandit la el.
Daniel se apropie de varsta de 16 ani, insa e mult mai matur decat pare, stie sa spele vase, sa calce, de fapt, el spala vasele si el calca, iar de fiecare data cand il iei prin surprindere iti raspunde: „nu faceam decat sa invat cum sa calc si cum sa-mi spal vasele.”
Pe Daniel il poti recunoaste usor, il gasesti in fiecare zi in statia de la Hale, in jurul orei 15, imbracat in acelasi haine, cu o sacosa in mana, zambaret si mereu cu mainile in buzunar.
Daniel spune despre el ca atunci cand va pune la loto, va fi singura persoana care joaca doar o singura data si castiga. Insa, el mai spune, ca pastreaza bogatia pentru mai incolo, banii nu ii aduc fericirea momentan: „nimic pe lumea asta nu ma multumeste mai mult decat gandul ca mereu sunt intr-o permanenta schimbare.” Si da, are ambitie.
Daniel e talentat, in fiecare zi lucreaza la cate o icoana noua. Iar in fiecare saptamana doneaza cate 3 la biserica de langa el. Daniel e credincios. Daniel crede in puterea Lui Dumnezeu. Daniel nu prea vorbeste despre viata lui si nici nu judeca viata altora, el este mereu de acord cu ceea ce spui. Iar daca nu-ti raspunde, inchide ochii si da din cap.
Intr-o zi, Daniel urca scarile pana la etajul 4. Ajunge in fata usii sale gri, scoate cheia gafaind si intra linistit in casa. In asa numita sufragerie o gaseste pe mama sa moarta. (asta se intampla in iarna anului trecut).
El spune ca s-a intoxicat cu monoxid de carbon si ca a fost numai vina lui, fiindca a lasat soba aprinsa peste noapte, iar fluxul de gaze a scazut. El plecand la scoala, iar mama lui ramanand acasa, ascultand stirile la radio, pe o canapea veche... (si de aici nu mi-a mai povestit nimic fiindca a intors spatele pret de cate minute si a varsat o lacrima in amintirea mamei sale).

Acum Daniel este pictor. Isi doneaza toate icoanele cu speranta ca macar una sa ii aduca mamei sale ceea ce i-a lipsit din totdeauna. Fericirea.