îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

sâmbătă, 27 iunie 2009

Pierdut

Sunt pierdut. Sunt pierdut undeva in sufletul tau murdar. Pana si privirea-mi e pierduta. Pierdul intr-un apasator vis. Intr-un vis unde imi amintesc cum paseam plictisit cu tine, si ne pierdeam timpul mergand pe un pod ce statea sa se darame. Aveai parul in vant, iti intra in ochi, il dadeai dupa ureche, si iar iti intra in ochi. Ochi ce iti erau verzi. Verzi ca iarba ce se afla in spatele nostru. In spatele nostru erau multe amintiri placute. Placute ca saruturile tale. Ale tale soapte ma faceau sa zambesc. Zambeam fiindca imi placea de tine. De tine, fata amortita de dragoste. Dragoste ce numai eu ti-o puteam darui. Si ti-o daruiam din tot sufletul.

Mihai. Sunt pierdut intr-o dragoste imaginară.

Vals

Da. Intr-o noapte. Te voi lua de mana. Si iti voi sopti:
-Poftim la un vals...
-Dar...
-Nu conteaza. Te iubesc...
Si mi-as pozitiona mana dreapta pe soldul tau stang. Sub lumina slaba a lunii...
-Ti se umezesc ochii...
-Stiu...
Ne vom saruta in intuneric. Voi fi imbracat intr-un costum alb. Voi capata parfumul tau. Iti voi copia pasii. Voi fi umbra ta. Voi simti numai fiori. A-si avea curajul sa iti prind o stea. Sa ma arda in mana. Sa ti-o pot darui.
Te voi strange in brate, de parca nimic nu ne-ar desparti. Sub un castan, sau intr-o gara... vom dansa pe o romanta. Si-ti voi sopti:
-Te iubesc! 

Mihai. Niciodata nu e prea tarziu.

vineri, 26 iunie 2009

Tăcere

E liniste. E tacere. Nu te aud. Esti departe. Nu-ti voi mai simti parfumul fardurilor ceva timp. E seara. E frig. Nu mai sunt cu tine. Tristetea in trup mi se sparge. In noaptea asta nu te voi mai tine de mana, nu imi mai voi da bluza jos ca sa o pun pe umerii tai reci, nu ne vom mai uita la Luna, si nici nu te voi mai saruta. Sunt plictisit. Sunt obosit.
Am sunat-o. Nu mi-a raspuns. Am insistat. In zadar. Stau pe o bordura. Las masinile sa imi treaca la mica distanta. Nu ma mai incanta nimic. E liniste. E tacere fara valurile ei de cuvinte. Ploua. I-as dedica acel curcubeu din dreapta mea. Dar stiu ca nu m-ar intelege. Asa ca stau in ploaie ca un prost. Nu am umbrela, si nici nu vreau. O vreau pe ea.
Ma simt de parca a-si fi in Decembrie. Imi e frig. Iau un taxi. Ajung acasa. Ma pun pe fotoliu. Imi iau un ceai. Scriu aceste randuri: „Imi pare rau de tot... a-si vrea sa fiu pe un camp cu tine acum, sa ne alergam, sa ne sarutam, sa ne luam de mana, si iar sa alergam. Sa iti acord mai multa atentie. Sa iti deslusesc mai mult privirea. Sa ne intindem pe iarba, si sa imi conduci mana stanga prin parul tau blond. Iar mana dreapta sa o strangi pana se inroseste.”
Dar... e noapte. Ploua. Pe fereastra se preling picaturi negre. Tuna. Sunt nelinistit. Stau la lumina lampii, si ma joc cu stiloul, incercand sa imi fac curaj sa o mai sun macar o data. Dar, totusi, raman in tacere. Fluier. Singur. De nebun. O iubesc. Ea nu stie. E departe.
Si in continuare ploua in tacere...

Mihai. Stau si ascult tacerea.

vineri, 19 iunie 2009

Pustiu

Septembrie târziu. Ploieşti. După o ploaie rece, se lasă o răcoare ca de ger. Asta simţeam zilnic. Mergeam singur pe străzile deşarte şi pustii în căutarea liniştii. Încercam să uit de griji, amintiri şi probleme. Mă relaxam.
În pustiul deşertual nu am întâlnit decât nişte oameni bătrâni ce mă duceau cu gândul la părinţii mei, incapabili să îşi continuie viaţa într-un mod firesc. Mi-am amintit atunci, că problemele mele sunt mici chestii pe lângă cele ale dânşilor.
Mintea mea a rămas pustie de atunci.

Peste parcul părasit

Mii de frunze, şi nu exagerez. Parcul era pustiu, părasit, de parcă nimeni nu ar fi venit pe acolo vreodată. Şi totuşi îmi aduce aminte de zilele calde de vară când păşeam pe pavajul fierbinte şi îţi ascultam glasul suav, şi parcă atât de misterios.
Mă ţineai de mână şi îmi şopteai că nimic nu ne va despărţi... absolut nimic. Şi iată-mă acum, toamna, singur, umblând deşart prin parcul iubirii noastre. Veneam zi de zi, pe aceeaşi bancă... la umbră, unde puteam să te sărut, unde puteam să te ţin de mână, unde puteam să îţi spun din suflet că te iubesc... iar acum, mă uit la bancă şi nu am văzut atâta ură în privire ei... nu o mai recunosc.
Îmi îndrept privirea către colţul celalalt... parcă aud un foşnet... ar fi de aşteptat să văd un câine vagabond la ora asta, fiindcă e târziu, e înorat afară, e rece, şi bate un vânt sinistru pe aici. Dar ... chipul îmi pare cunoscut... Parcă ar fi o umbră, dar totuşi e ceva real. Eşti chiar tu? Ce ai fi căutat tu aici? Stai, nu pleca, vreau să vorbim, să lămurim, măcar să conversăm. Dar totul dispăruse.
Mintea mea era aşa încordată şi plină de veninul dragostei încât frunzele îmi păreau a se transforma în chipul ei... Dar părea aşa de reală... parcă mă privea, parcă vroia să vorbească cu mine, parcă vroia să mă sărute... Dar nici un răgaz...
Şi în ziua de azi te aştept pe bancă... şi tu nu ai venit. Număr frunzele... stau... îndur... te caut... Dar tu nu eşti de găsit, decât într-un colţ foarte îndepărtat al minţii mele. Dar atunci de ce încă te aştept?

Potop, căzând stele albe de cristal

O zi de vara. Miercuri. Cerul se inegreste. Parca plange. Parca ar plange de durere. Parca niciodata nu a inceput o ploaie in acest fel. Parca ar cadea stele. Stele albe de cristal. Doar eu vad asta. Oamenii din jurul meu nu. Nici cainii ce latra. Nici cei 2 indragostiti din dreapta mea. Nici doamna din spate. Nici fata din stanga. Toti isi cuprind umbrelele deasupra capului, lasand toata apa sa curga pe mine. Astept. Astept la un semafor. Astept. Si pe cand astept, trece o masina... Aia mai imi lipsea. Sa ma stropeasca. I-am multumit in gandul meu... Ridic privirea in sus. Imi dau sapca jos. Imi focalizez pupilele, si las apa sa mi se scurga pe vene. Pe piept. Pe fata. Si pe abdomen. Imi dau tricoul jos, fiindca nu arata decat a o carpa. Il storc usor, si ingan ritmul picaturilor, ce seamana a o melodie de vals. Se face verde. Pasesc pe zebra... O zebra ce parea a fi Dunarea... Parca a-si merge pe apa. Peste tot numai apa. Dar chiar peste tot. Intru pe bulevard. Biciclistii alearga pe pista ca la maraton... Si imi imaginez. Cat de romantic ar fi sa fiu cu ea pe sub castanii bulevardului. Cand ploua. Cand pot sa o sarut. Cand nu se uita nimeni la noi. Cand puteam sa ne plimbam faca nici o grija. Cand pot... Voi putea eu. Astept urmatorul potop de stele albe de cristal. Il astept. O voi suna:
-Ce faci? Hai cu mine pe bulevard.
-Ploua!
-Nu conteaza. Asta imi doresc!
Sper ca va veni... nu ne vom ascunde sub nici o umbrela. Ne vom permite sa traversam pe rosu. Puteam numara picaturile impreuna. Ii pot sterge suav picaturile de pe obraz... Am sta ore intregi. Ore intregi, caci nu voi auzi ticaitul ceasului. Vreau sa simt parfumul ploii. Vreau sa simt si parfumul ei in ploaie. A-si saruta pentru prima oara pe cineva in ploaie. A-si strange pentru prima oara pe cineva in brate... Cand ploua.

Mihai. Astept ploaia.

Simt chemarea orizontului

Maine. Maine e joi. Maine ma voi urca pe bicicleta si voi incepe sa pedalez inspre necunoscut. Imi voi pune ochelarii de soare, si am sa incep sa fredonez o melodie. Vreau sa ma duc undeva. Nu stiu unde sigur... Vreau undeva unde ... pot sta cu capul pe cauciucul incins, sa ma relaxez, sa aud suieratul trenurilor si nimic alt ceva. Unde ma pot bronza, pe un camp, pe un deal, langa un pom, sa am ciripitul vrabiutelor aproape. Sa stau intins, sa las razele de soare sa mi se scurga pe abdomen.
Vreau undeva unde sa nu ma cred pe Pamant. Si atunci imi voi face curaj sa o sun.
-Alo, buna, poti sa vi?
-Unde?
-In inima mea...

Mihai. Imi fac bagajele.

joi, 18 iunie 2009

Sub tristele bucurii

Sub tristele bucurii

Si degust din nectarul dulce – amarui ce se afla intr-un pahar de plastic rosu. Un rosu aprins, pe care insa se prelinge jegul. Un jeg stins. Unul uitat. Uitate-mi sunt si amintirile mele. Sub tristele bucurii, stau, si stau. Imi amintesc parca de toate privirile care mi s-au adresat. Toate zambetele. Toate lacrimile. Toate mainile ce m-au atins, ce m-au incurajat, ce m-au ridicat, dar si ce m-au ingenuncheat.
Simt gustul nenumaratelor mesaje de pe telefon. Imi amintesc cum le recitam in soapta, incat doar eu sa le aud, doar eu sa le simt, si anume: „Ba, maine banii!” apoi urma unul de dragoste: „Bla bla bla, cat de mult te iubesc, bla bla bla”.
Latrau cainii. Aveau si de ce. Eram 10 insi. Inca imi amintesc. Aproape beti. Mergeam. Amortiti. Ne indreptam in spre casa. Ne bagam fiecare ce avea in tot ce prindeam. Era tarziu. Era iarna. Era noapte. Era ger. Calcam pe urmele din zapada. Erau niste urme de Dacie. Erau destul de late incat sa ne cuprinda bocancii a 2 insi. Era o alee. Una ce o vedeam doar noi. Mergeam. Urlam. Dadeam din maini. Eram fericiti. Straluceau langa noi sirene. Era garda. Era pe dreacu.
Mihai. Amintiri.

miercuri, 17 iunie 2009

Haos

Merg. Pasesc pe pavajul incins al unui parc. Undeva in Ploiesti. Est. E cald. Foarte cald. Stau cu baietii. Ora 17. Claxoane. Urlete. Sirene. Se aud pana si cojile de seminte cum lovesc solul. Pana si flegmele camarazilor mei se fac auzite ca intr-un ecou. Ajungem undeva prin centru. O zona intunecata. Trec cateva fete ce intorc priviri. E umbra, si totusi a-si vrea sa fiu cu o tipa in acest moment. Fiecare are prietena. Pacat ca mi-am promis ca nu am nevoie de una. Pacat ca mi-am promis ca nu am avut nevoie de una. Si totusi... Totusi e un pacat. Prefer sa imi tin in continuare apa sfintita in sticla de Garrone. Dragostea ma face sa imi pierd mintile. Nu e de mine. Stiloul meu a tinut mai mult decat toate relatiile. Si totusi, daca m-as indragosit iar... Va fi un haos. E in regula. Sunt obisnuit cu situatiile neasteptate. Totul e un cliseu. Totul va deveni haos cat de curand. Toate astea intr-un paradis acerb.
Ploiesti. (inca e haos.)