Sub tristele bucurii

Sub tristele bucurii

Si degust din nectarul dulce – amarui ce se afla intr-un pahar de plastic rosu. Un rosu aprins, pe care insa se prelinge jegul. Un jeg stins. Unul uitat. Uitate-mi sunt si amintirile mele. Sub tristele bucurii, stau, si stau. Imi amintesc parca de toate privirile care mi s-au adresat. Toate zambetele. Toate lacrimile. Toate mainile ce m-au atins, ce m-au incurajat, ce m-au ridicat, dar si ce m-au ingenuncheat.
Simt gustul nenumaratelor mesaje de pe telefon. Imi amintesc cum le recitam in soapta, incat doar eu sa le aud, doar eu sa le simt, si anume: „Ba, maine banii!” apoi urma unul de dragoste: „Bla bla bla, cat de mult te iubesc, bla bla bla”.
Latrau cainii. Aveau si de ce. Eram 10 insi. Inca imi amintesc. Aproape beti. Mergeam. Amortiti. Ne indreptam in spre casa. Ne bagam fiecare ce avea in tot ce prindeam. Era tarziu. Era iarna. Era noapte. Era ger. Calcam pe urmele din zapada. Erau niste urme de Dacie. Erau destul de late incat sa ne cuprinda bocancii a 2 insi. Era o alee. Una ce o vedeam doar noi. Mergeam. Urlam. Dadeam din maini. Eram fericiti. Straluceau langa noi sirene. Era garda. Era pe dreacu.
Mihai. Amintiri.