îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

miercuri, 29 decembrie 2010

00;53



                 Ascultăm roșul cum se scurge în pahar, noapte de noapte, și cum zi de zi roșul devine albastru sau altă culoare, și voi fetele îl luați și îl dați pe la ochi. Noi nu ne dăm seama, noi știm un lucru: roșul indiferent de ce culoare a fost va sfârși curgând prin vene. Vă place să ne luați sângele să-l gustați să-l turnați să să vă machiați cu el. Știu... Și noi ne gândim câteodată să vă facem niște cercei din butoanele tastaturii și să vă oferim astfel un cadou de ziua voastră. 

                    ”Salut florilor.

                            Salut și ție.”


                                        Același trip de căcat de câteva zile încoace. Salut florile, închid ușa și dorm. Merg de-a bușilea dimineața să beau apă, și tot de-a bușilea și la fel de tripat și la fel de dimineață vin înapoi și doresc să dorm ca porcul. Dar nu prea îmi reușește. Mersul de-a bușilea e chiar bun. Cu excepția pragurilor. Când de abia deschizi ochii să vezi dacă florile-ți dorm, cam uiți de praguri, dar, după un timp de învinețești și nu prea ar fi ok să apari cu câteva vânătăi dimineață să nu îți amintești de unde sunt. Vânătaia ca vânătaia, dar să nu răsucească soarta sângelui legata parcă de tine, o vânătaie distruge sângele pur. Pe care fetele îl machiază pe ochi și ți-l afișează în unele seri. Același portishead în cele 2 paturi în care mă învârt. Acasă și în altă parte. În altă parte e o parte din mine, unde mă regăsesc seara și ascult roșul cum se scurge în pahar.  



luni, 27 decembrie 2010

2 și 12




          Mi-am rupt firul epic într-o căzătură în cot ce doar mi-a rupt nasul. Am mers până la primul centru de prim-ajutor și am fost dat afară pe motiv ca mi-a dat barba. Am aruncat privirile privirilor ce priveau spre mine și mi-am spus că... oh, căcat. iar e ceața aia pe care nu o pot descrie și numai eu o pot vedea. ceața-mi apare dimineața și noapte târziu. nu e suficient să mă frec la ochi, probabil că tu d-asta o faci așa des în speranța să-ți răsune în cap vama veche sau travka și nu zgomote cum ar fi un ”iiiiiiii” venit poate de la ”infinit” . Hai să ascultăm tobele melodiei și să ne lăsăm duși de val, fie că e dimineață cu cafea sau fără, noapte, după amiază, frig sau ceață. 

joi, 23 decembrie 2010

5:43



              Mi-am colorat cu ceara indisponibilitatile. Mi-am deschis valiza cu lucruri indesate si mi-am scos pasta de dinti. Asta e de aruncat, mi-am spus. Era inghetata. Doar mi-am scos o foaie si am scris:


”Imi las mainile sa curga pe prosop, in timp ce las tigarea sa se consume, in adevaratul stil de a fi tigare. Mainile, dupa ce termina cu prosopul, imi semneaza acte post-mortem:  Hei botic, sunt facut din fier si totusi ma topesc, imi place sa ascult Blazaaj in timp ce te ascult si pe tine, o sa murim amandoi pe fond de bautura, intr-o carciuma, iti las tot, adica niste chei, un pachet de lucky si un nr. de telefon inchis.” 

                Cauta-ma maine. O sa ma gasesti.


   

2:11

Am iesit de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Ai iesit de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Nu putem spune ca am iesit ambii de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Rama noastra era neagra.
De dimineata nu mi-am bagat florile in seama. Florile mi-au dus lipsa. Eu nu pe a lor. Nu credeam in momentele astea. Si totusi mi se intampla. imbraca-ma si lasa-ma in lume...

fotografiaza-ma cu un aspirator.

marți, 21 decembrie 2010

05.56




              M-a privit din dormitor cu ușa între deschisă și mi-a zis: ”Du-te băi artistule să dormi. Viața ți-e veșnică!”. Nu aveam ce să fac. Nu îmi era somn. Mi-am pus vesta de salvare și m-am aruncat în lume. Cafea dimineața. După amiaza și multe seara. Multe cât cuprind. Îmi târăsc bocancii până acasă și-mi place să dorm încălțat... 



sâmbătă, 18 decembrie 2010

nu vreau să fiu ciudat sau să dau panici

           


                     Mi-am început viața la fel ca fiecare,

părinții au băgat în mine sute de milioane,

'mi termin serile rupt de realitate,

ca un muncitor zvelt 

îmbrăcat în haine de gală.

Egală măsura pentru amândoi...

iar...

în fața unei familii unite

nici un cuvânt nu-i desparte

cuvinte menite să distrugă

din gura oricărui om venite

și uite, cum se duce tot la alții,

același cub

fără nici un pătrat găurit.

să ții minte tata

că te iubesc

și te-am iubit

indiferent unde te-am lovit.

sunt doar un pumn de nisip aruncat și risipit.




miercuri, 15 decembrie 2010

cursiv





             Umblă zvonul că mi-am abandonat sufletul lângă un calorifer, din incinta unei încăperi total negre. 

                            Am zbierat că nu. Și totuși da. Am sperat că nu. Iar alții au sperat că da. Eu l-am ținut. Și ei la fel. Un fel de mini-extratereștrii-cu-cap-de-femeie-frumoasă-și-sexy-să-nu-uit-fermecătoare-pitică-și-nu-mai-știu-ce-ochi-are. Am vrut să îi uit culoarea ochilor. Îmi era și îmi este în continuare frică de acel om care va veni la mine și mă va întreba de ochii fetei. 

                            Într-o zi, mi-am trimis poștatul propriu, până la tine acolo, doar ca să știu că-mi va ajunge scrisoarea întreagă. Am urmărit știrile, ca nu cumva cineva să fie omorât în ultimul timp, și culmea, în perioada asta nu mai sunt difuzate știri cu crime. Am abandonat postul și am pornit în căutarea poștașului. M-am ghidat după parfumul pe care am încercat să-l îmbib într-un șervețel de suflat nasul. L-am ajuns într-un sfârșit. Am găsit un schelete, pe jumătate înghețat, și o urmă de scris: 15 decembrie, acum mulți ani în urmă. Am înjurat toate constalațiile, l-am înjurat și pe Coelho care-mi promitea fluxul fericirii sperate și universul ținând cu mine. L-am înjurat și pe poștaș după câteva ore de chinuri. 

                           Am venit înapoi cu gândul să scriu o carte. Și asta voi face. Te-am iubit și te voi iubi în pagini scrise de mine. 




marți, 14 decembrie 2010

14



                                            M-am scărpinat în cur. Am sărutat-o. N-am băut cafea. 


 

                                                       E greșeala mea ca am aprins lumânarea într-o candelă și mi-a luat foc (subit) tot sertarul unde-mi țineam amintirile, sertarul de la birou, din lemn de cireș. V-am lăsat. Pe voi. Toate. Mă țin numai de mine. Timbre și scrisori nelinse respectiv, nescrise. Doar tastez. Îmi tastez singur. 

                                    Am venit de la vorbitul cu florile. Ele mi-au zis astăzi că sunt bun de nimic și că m-ar arunca. O să aranjez eu, să moară... toate florile. poate le aprind și lor o candelă... 

                                 O să mă învelesc cu plapuma și o să-ți visez parfumul în noaptea asta. 

                          

luni, 13 decembrie 2010

8

Am coborât din taxi. Mi-am aprins o țigară pentru că eu nu fumez. Mi-am verificat degetele. Am clipit des. Taxiul mi-a luat zâmbete până aici, la gara verilor fierbinți prin care alergam odată cu Tudor Chirilă-n fundul difuzoarelor.

Rimele eșuează pe hârtie. Scriu pe pereți. Dimineața-i pictez iar când ar fi trebui să fiu la liceu îi curăț. După aia mă îmbăt cu mirosuri de acetonă. Venită culmea, nu de la tine, ci din ghetele tale.

Să te ating, să dansez reggae și să uităm că durerea provine din măduva oaselor până și a creaturilor sălbatice ce dansează vals, invitandu-și frumoasele neveste, cu gust de piper, ce le dau refuz.

Mama ta presupun că face mâncare bună. Eu nu am mâncat ci doar am gustat. Încep să-mi pută ușor picioarele și plec. Vin acasă. În locul meu de singurătate.

”Salut plantelor”

”Salut și ție”

Te-am murit. Ține-te departe de sufletul meu. Hai pleacă. Sau poate doar am glumit. Ce păcat, pisica mea imaginară a început să miorlăie. Săraca. Vrea de mâncare. Am cam uitat de ea. Încerc să uit de tot, de seara asta și de țipetele manechinelor îmbrăcate-n bluze de ghepard. Pun capul pe umărul tău și-mi țin respirația. Mă trezesc într-un flacon, rup coconul și încep a zbura.



Pentru că ”te iubesc” are 8 litere. Iar 8-ul întors este infinit.



miercuri, 8 decembrie 2010

aş vrea


Începuturile sunt întotdeauna plăcute,frumoase..intense. În camera oglinzilor,căci aşa obişnuiam să o numim, mi ai povestit 3 seri la rând despre ele,repetându mi neîncetat că timpul nu este de partea ta. Şi te ai oprit. 2 oglinzi au crăpat semn că venise rândul meu. Mai erau încă 10 care aşteptau acelaşi lucru,dar eu nu mă grăbeam.

"- Eu nu am începuturi,doar sfârşiturile lor." Cioburi mărunte cădeau din tavan.

"- Ei m au urât, m au iubit,m au dispreţuit,m au judecat, m au admirat,m au minţit,m au înşelat şi întotdeauna m au uitat..."

Nu ai apucat să spui nimic pentru că ele,oglinzile, ţi au furat sufletul prea devreme.Şi am rămas acolo,întrebându mă cât de aproape eram de început.

luni, 6 decembrie 2010

privire infinită




                 Știam că am dormit răsucit azi noapte.
                         Azi e o dimineață, iar fără cafea, în care mi-am verificat bocancii și nu am găsit nimic. Adio spirit de altă dată. Adio sărbători.
                         Am intrat în cadă cu gândul să fac un duș. Furtunul m-a cuprins de gât, șold și mâini. Apa nu vroia să-mi șteargă lacrimile, și nici părul, și nici pieptul.
                          Am plecat gol în pat, mi-am trântit ușa și mi-am luat laptopul în brațe.
                          Te-am privit cum nu te-a privit nimeni. Aseară am stat cu tine cum nu am stat nimeni.
                          Vezi pătrățelele alea goale? Urmează să fie completate.


                                       Vrea ca lumina să mă lumineze de data asta. Vreau să nu mai fiu așa.
                                                                Și m-am schimbat. (probabil ptr totdeauna)


             

duminică, 5 decembrie 2010

Simplu privitor





 

                        Am băut sânge din călcâiul unui demon. Nu mai era cafea. Așa mi-a fost dat de destin, sau structura biologică a prezentului, cum îmi place mie să numesc destinul. Sau poate că, prietenii mei șoriceii, mi-au băut noaptea cafeaua, când probabil eu îmi stropeam florile cu propria transpirație, era o chestie doar de-un ceas. 

                       Le-am deschis peisajul piticilor ce mă escortau pe tărâmul lumii prezente, mi-au fost prezentate o pereche de ochi căprui, câteodată mai închiși, câteodată mai deschiși. I-am privit. Și doar atât. Am avut parte de o moarte tragică (cam a treia) a sufletului. Mi-au crescut țepi. M-am ofilit și am crescut. Mă visez psiholog, câteodată jurnalist, alteori fotograf. Sunt un simplu privitor cu ochi verzi al nimicului. 

                        Lipește-mă de străzile orașului dar nu mă lăsa să îngheț, îmi iau o sticlă de vodkă cu mine și... și cam atât. Și aș merge. Cu cine? Singur, pentru că tu ai uitat să pășești în lumea mea. Îmbracă-ți rochia roșie și hai cu mine în iarnă... avem de făcut atâția oameni să zâmbească. 


                  



miercuri, 1 decembrie 2010

Alb și cafea






             Intervin liliecii ori de câte ori încep noaptea să scriu pe blog. urlete de maimuțe, șobolani râzând și reptile care-mi șoptesc sute de lucruri - bineînțeles, toate astea în capul meu-. Într-o zi, când vorbeam cu florile, cea mai tăcută dintre ele m-a tras de mânecă și mi-a spus ceva ce doar visam și nu credeam că e real:

                    Că la mine în viață există o dragoste de șarpe.

Nu am înțeles. Nu am cerut explicații. Acestea au venit în următoarea clipă:

                   ”Nu uita că șerpii au sânge rece.”

Început de decembrie petrecut cu florile. 

”Vin aici doar de dragul că trebuie să fiu venit” - mi-a spus Domnul Dec.

Decembrie îmi dă fiori noaptea. Ziua nu. Dar noaptea da. Cafeaua parcă ar îngheța și nu ar mai avea același gust. Țigările scot mai puțin fum. Iar oamenilor le îngheață obrajii (de asta zâmbim mai puțin iarna).

O să bat mai mult drum să te văd. Asta știu sigur. Dar dacă nu îl mai pot bate? Stai, drumul să-l bat? în sfârșit...

Îmi lipesește pălăria de obor purtată pe cap. Poate că nu am mai avut timp, chef sau puterea necesară să o ridic. Ce știu sigur, este că ... iarna asta îmi vei lipsi.


De dimineață voi ieși afară și-ți voi scrie:


”Plimbări prin parc - bifat

lucky strike netimbrat

ruj pe obraz - lipsă”


duminică, 28 noiembrie 2010

întrebare



Deci tu ce faci când plouă? 


marți, 23 noiembrie 2010

23-34


  




Același cubuleț de zahăr aruncat în dimineți-clone în aceeași ceașcă de cafea. 


vineri, 19 noiembrie 2010

12:19


 



Îmrăcați în costume scumpe

îmbarcați în avioane particulare

când românii nu au ce pune-n rezervoare

în reflectoare decât haine second hand

de vânzare

câștigătorii la loto

devin curve penale

și n-are sens să gândim așa,

în reflectoare ar trebui să fie valoare

ne închinăm la restul de la vânzătoare

dozatoare și avioane fără piloți

fiindc-aceștia au uitat să-și tragă pe ei chiloți

dar au cască și costume speciale

când conduc supersonice particulare

și văd oamenii de sus

când urcă și coboară munți și se sperie

de animale gen urs

care trebuie înfruntat

fără un pistol bin-aranjat,

pumnii-mitralierele noastre

sparg geamuri când vin rezultate proaste.


                                                                                                         centru, ora 12:19






marți, 16 noiembrie 2010

oameni



            


                Avem oameni ce nu pot, ce nu vor, oameni care nu trag, nu bag, oameni care râd la cei ce plâng, oameni care vor, ce n-au bani și au panici, oameni ce așteaptă, așteaptă ce nu-i așteaptă, oameni carouri, oameni tatuați, calculați, dezaxați, oameni undiță ce trag încontinuu, linie dreaptă, oameni cu minți, cuminți, uită-te la tine cum minți, oameni vitanjă, oameni etanși, sconcși, oameni din somn scoși, oameni cu permise, degeaba. n-au mașini. viitor. sau bani. oameni ce doar visează. Și cu toate astea eu controlez lumea.






vineri, 12 noiembrie 2010

12

Un om va muri in noaptea asta. Simplu, nu?

luni, 1 noiembrie 2010

Calcul simplu


 


          Destinul nu există. Eu nu cred în el. Eu nu cred în ceva ce știe despre mine și știe ce voi face. Destinul e o formă ciudată de existență, care nu există, dar este. Nu cred în el, pentru că dacă aș crede aș spune că există, iar dacă există, înseamnă că cineva îmi cunoaște mișcările. Nu, deci nu există. Iar după un calcul simplu de zile, îmi iese ceea ce îmi era frică. Un număr care îl port cu mine aproape mereu, pe care nu îl uit, care este important, și care a apărut într-un moment important. Nu, deci destinul este ceva, dar nu voi crede niciodată în el. Este cea mai mare aberație posibilă. 


                        Cel mai de căcat trip al vieții mele a fost ăsta. Să știu ceva dar să nu pot opri. 

duminică, 31 octombrie 2010

31 (îmi place cifra asta)


 


            Cresc. și odată cu timpul începi să-ți dezvălui sentimentele din ce în ce mai rar, de frică să pari prea matur. eu nu vreau să fiu matur. eu vreau să fiu copil. (când eram copil, ce ciudat, vroiam să fiu mare). 

             Mergeam pe mijlocul străzii. era trecut de târziu. ”Nu îmi este frică de mașini” - e singurul lucru pe care mi-l repetam. eram conștient că la ora aia nu trece nici o mașină. adică. stai. eu îmi calculez mișcările? mi-am spus că nu o să fac asta niciodată asta. mi-am spus doar că o să cresc și vreau să fiu o aberație miraculoasă. nu să-mi las tot felul de substanțe d-astea stelare să-mi curgă prin vene (ca de exemplu cum e perfuzia). nu-mi gândeam astfel viața. 

             Vreau să cred că ce am visat azi-noapte, se va împlini, și îmi va schimba total viața. (mai puțin ultimul scenariu al visului meu unde ia foc o casă după strada mea.)


                                                                De-aș fi o coală, te-aș lăsa să mă completezi.




sâmbătă, 30 octombrie 2010

30

Mi-am amintit de sejurul meu prin mintile muritorilor, de aseara, cand stateam si le povesteam asta la doi oameni considerate femei, neparsive de data asta. Aseara doar am inchis ochii si am dormit, fara telefoane, sau alte nebuneli.
Mi-am amintit de sejurul meu prin mintile oamenilor ciudati. mult mai ciudati ca mine. A fost un sejur placut, aflarea raspunsurilor la intrebarile mecanice pe care ni le punem zilnice.
Aseara recunosc ca mi-am aprins un Kent si l-am lasat sa se fumeze singur, doar de dragul de a-l privi. - Multumesc Gabi ptr. sfat. Era relaxant, mult prea relaxant pentru mine, dar a meritat, nu e ziua in care sa cedez, nu astazi.

luni, 25 octombrie 2010

25


 


                Știu, e ultima oară când încerc să-ți șoptesc că te iubesc și nu-mi reușește. 

                                        Sper să beau cafea mâine dimineață și să nu-mi aduc aminte de nimic. Cafeaua e bună în exces. Sper să nu fiu închis la zoo din cauza ei într-o zi. Da, într-o zi voi ceda. dar nu astazi. 




miercuri, 20 octombrie 2010

20


           

               Am fost educat să plec capul la momentul potrivit. am învățat că în fața unui public trebuie să țin un discurs corect. știu de la cei bătrâni că până și glasul îmi e un concert de sunete moarte. am descoperit că ceea ce naște în versuri sfârșește în proză. 

              Mă aflu într-o pădure ce foșnește aiurea. Nu pot decât să-mi duc mâna la ochi și să scriu orb:

        depărtare, diavol, dezbrăcată. 




marți, 19 octombrie 2010

19



       Da știu, știu sigur cum voi muri, voi da drumul la gazele aragazului în bucătărie și-mi invit un prieten la o țigare și cafea. Ne vom feri amândoi conștientul de ce poate gândi subconștientul.

               Momentan aștept ora 20.45. Să cadă florile și să plouă, atât aștept în noaptea asta. Iar ca idee, neinterpretabilă, vreau să spun că există 2 cercuri: cel în care mă învârt și cel pe care-l ocolesc. Dar pe cel pe care-l ocolesc, oricât de idiot aș fi, tot mă simt atras de el. Mă învârt fără să vreau în exteriorul cercului pe care l-am ocolit ieri. Mă voi învârti ceva timp de acum încolo. 

              Biblioteca m-a tâmpit. Ilogic, aștept să bag mâinile-ntr-o priză și să beau cafea cu paiul. Logic vorbind, nu mă aștept la nimic. 

               Ne îmbrăcăm în coperți transparente, roșii sau albastre, ne punem un fes în cap și ieșim în ploaie, urlăm, apoi ne-ntindem în pat, goi și înveliți până la brâu, așteptând unul de la altul povestea unui vis erotic.

                Am mâncat un piure și m-am mințit singur că avea și un cremvuști. Mi-am băgat mâna în buzunar, am scos telefonul și nici urmă de mesaj de la tine. Prezența ta sclipește doar pe display și în nopțile când mă uit în oglindă. 



luni, 18 octombrie 2010

18


                     


Șterge-ți buzele,

nu vreau să le văd roșii, 

și acum lasă-mă la treaba mea. trebuie să-ți recunosc ceva:

Sunt un hoț de stele. 

Dar acum, pentru tine, încerc ceva mult mai măreț.

Băiatul a murit în timp ce se îndrepta din nou spre cer,

își dorea să îi ofere fetei ceea ce ea visase dintotdeauna,

și era conștient că ceea ce făcea el nu a mai făcut nimeni niciodată.

băiatul a murit, într-o zi de 18

încercând să ajungă la cer și să aducă Luna.

Fata își dorea, și mereu visa, când dormea,

că atinge ridurile Lunii.

Băiatul știa asta, fiindcă mereu stătea într-un colț din

camera ei, ascuns după ceva perdele, pe care le trăgea ziua

și serveau pe post de batistă noaptea.

Băiatul nu a murit, într-o zi de 18,

ci doar a încercat să aducă Luna.

nu a reușit. din această cauză i-a murit tot trupul. 


Nu te mira de ce tu. 




joi, 14 octombrie 2010


În noaptea asta mi-am turnat cafea în cana de obicei obișnuită cu ceai.        

 Am plănuit tot cu un grup de tocilari.

 Am angajat niște îngeri care să aibe grijă de tine,

îmbrăcați în civili,

i-am plătit, dar i-am plătit scump...

 am bătut din ușă în ușă în căutarea mea disperată de liniște.

am nimerit fără să vreau, fix unde trebuia:

” Mi-e dor și mie ca ceilalți de-o vorbă...”

Mi-am dat jos paltonul negru cu ușor nuanțe de carouri pe el. L-am agățat în cuier, am așteptat să mi se poftească a intra.

Am intrat

și nu am mai putut ieși.

 

 

Timpul nu vindecă, ci distruge totul.

 

luni, 20 septembrie 2010

Inventăm nimic





Sunt cel mai penibil om inventat vreodată tocmai pentru faptul că îmi e rușine să vorbesc.







joi, 9 septembrie 2010

Sărută în absența mea ziduri




Violează-mi cafeaua cu pasiune
și apoi răstignește-mă pe-un cearceaf de catifea
curăță-mi stigmatele adânci
sărută-mi tusea
stinge-ți buzele
pe aripile mele
suflă-ți inima în portavoce
s-o vadă toată lumea
să nu se mai uite la televizor
la verzi canale goale.
îmbătrânește-mi strigoii 
ce mă bântuie în absența ta
Sângerez...
sângerez a tine.

Promit că am să-ți ofer cenușa poeziilor mele într-un borcan cioplit din lemn.
iar într-o sticluță briza în esență de cocos.
o să te uit atunci când mi se usucă Trandafirul de Jericho.

Promit că nu am să mai plâng, în nici o noapte
și-ți jur că o să le șterg lacrimile tuturor oamenilor triști,
                                                           draga mea, tu.





vineri, 3 septembrie 2010

Culoare




           Murmură poteci

și noaptea coboară-n fântână în timp ce

fulgerele desenează castele în umbra ochilor tăi.

Reacționez plăcerilor de afară și spiritelor închise în mine

reacționez emoțiilor estetice, fără concept de valoare,

repar suflete în timpul liber

și mă limitez la mușcatul buzelor în zilele lui septembrie.

      i-am refuzat să o ascult. 

i-am refuzat cafeaua în dimineața aceea.

Seara, mi-a luat capul și am plâns.




marți, 31 august 2010

Nedelimitat


          


           Mi-am bandajat capul și l-am ascuns în interiorul unui canal în ideea de a fi luat de următorul cetățean catalogat drept aurolac. 

           Apoi mi-am întins pătura liniștit și am băut o bere cu curu', admirând o carte de vizită a unui psiholog nebun fără o mână. Excludem ideea de viață ca o plimbare spre somn a lui Blaga. (Blaga mi se pare un papuțoi îmbrăcând cravate). Concluzia duofilmului care îmi aruncă negii departe este că îmi intră în sânge și mă înnebunește. La fel cum mă înebunește gândul să fac sex cu 2 prezervative în același timp. 

          Bun, atâta tam-tam în corpul meu peticit doar în ideea de a-mi șterge ochii, de mult uitați odată cu capul, a-mi pune ochelarii de soare, mâinile adânc înfipte în coapsa unei fete și să-i spun: Nu exist, dar dacă tu nu erai, eu aș fii existat și ăsta e cel mai umilitor lucru posibil. Să exiști într-o lume de monotoni.  







Pielița

        Lâsându-mi bacnota de 10 lei pe casa de marcat, și ascultând mincinoșii ce stăteau la rând în spatele meu, gesticulând doar ducându-și capul în toate direcțiile și făcând cu mâinile ture în interiorul buzunarului... m-am simțit sincer:

-Vreau și eu bombonelele alea ciudat colorate din fundul vitrinei, vă rog frumos!

-Poftim iubita!

-Sunt băiat! Mulțumesc! Ah, restul...

        

         Și acum întrebare de baraj: De ce să nu îți rozi pielițele dacă până și ele se roagă de tine să le rozi? Îți ies surprinzător prin piele, în cele mai neașteptate momente ale zilei sau ale nopții: când ești mort de beat, mort de drogat, când te uiți la TV, când mergi spre diferite stații, când aștepți în acele stații zeci de minute autobuzul, când aștepți ca autobuzul să-și deschidă ușile, când aștepți să coboare toate persoanele, când aștepți să urce toți boșorogii, când nu poți să urci fiindcă e coadă la compostorul de bilete, când îi înjuri și-ți bagi pula în ea de zi... atunci nu e bine să le rozi. 


        

duminică, 29 august 2010

Seara târziu.

         


            Respirația ei pe umărul meu stâng, înclinat spre a o săruta... fiorii ce adesea îmi schimbau triologia minții, răspunsul la întrebarea nerostită, apa ce picura pe nisipul de abia așternut. pătura ce ne învelește ascunde gemete cu jumătate de gura spuse. mâinile în continuare se joacă în jurul buricului... ochii sunt închiși deja? toatea astea fac parte din tine? 




 Există oare visul perfect? 

vineri, 27 august 2010

Veselia panică

         


 Unii oameni se cred geologi. Alții colecționari. Eu nu mă cred nici măcar om. 



                                   Din 7 în 7 ani este purificat zâmbetul unui om, ales aleator. Astăzi a venit rândul lui Page (se citește: Peigi, cu accent pe primele 3 litere) . Page nu are sex. Adesea vorbim despre el ca și când ar fi o femeie. Fiindcă sună sexy o tipă Page îmbrăcată în costum de baie care să nu-i cuprindă fundul și sânii. (așa chiar sună sexy, dar ea, din câte îmi aduc eu aminte, are sânii mici). Noțiunea de bază la care apelează în fiecare zi de viață este următoarea: ca să dăm de izvor nu trebuie să săpăm în sute de locuri ci doar să scobim un pic pământul.

            Acesta a fost profilul Page. Eu o iubesc. 

            Page nu e nebună și nici creatorul ei nu e. Așa cum spunea și Caragiale, simt enorm și văd monstruos... ar fi sinucidere curată în tot universul meu de etichete colorate să-l cred. În fond, asta a fost o exprimare absurdă a unor cuvinte cu înțeles neînțeles. Las postul Europa Fm să-mi gâjâie în continuare creierii. 




vineri, 20 august 2010

Nu există destin




         Mă ridic din prezent și mă împiedic. mereu am crezut despre mine că eu gândesc triunghiular și-n același timp voi ajunge de plictiseală să număr treptele spre iad. îmbrățișând nimicul cu o valiză deschisă. 


să-ți spun ceva:



- nu există scurtături spre fericire.



Acum mă crezi? 



sâmbătă, 14 august 2010

hey tu...


Ți-am furat poza asta din separeul verilor petrecute cu mine. Unde gâtul îți e încordat gata de o altă ceartă. Mâna-și acoperă ochii. Mâna vede, are ochi și nas. iar pe față-ți tresar decât buzele și coșii. Urechile n-aud. Ele simt vibrațiile șoaptei mele. Șoapta mea e departe. și urlă. da, soapta-mi urlă. și nimeni nu știe asta. nimeni nu știe nimic, Patri. 




miercuri, 4 august 2010

Sunt nemuritor



Să stingem lumânările

cu un cerceaf împăturit

apoi să-l lăsam să ardă

și asta va demonstra

cât de mult ne-am iubit.


să aruncăm cheile

într-un ocean de sânge

și să numărăm peștii ce vin

la mâncarea de oțel,

noi sus cocoțați pe un pod,

eu... lângă o fată care plânge.


vezi că-ți fur sângele

și ți-l prind cu o agrafă

de ceașca mea, de cafea.


derulează-mi filmul în sunete profunde

și mestecă-mi trupul ca pe-un roz dulce,

savarin.


stropește-mi inima cu ceară

și leagă-mi mâinele de ale tale

dar leagă-le într-un tren...

să plecăm departe...

Moartea mea nu are scăpare.

cât de mult mi-ar place să te iubesc în continuare.


Vreau să-mi

iubești apusul

ploaia

și răsăritul.

Vreau să știi că-ți voi da căldură

siguranță

și putere.

Vreau să mănânci în absența mea

prăjiturile care nu-mi plăceau mie.

Vreau să mă desenezi așa

cum vroiai tu să fiu.

Vreau să nu

mă uiți.


Vreau să râzi.




știu că e poza ta preferată:

te iubesc de 1 an.


Mi-am lăsat părul mare ca să nu mă vadă nimeni când plâng.













vineri, 9 iulie 2010

.

în fiecare zi mi-e dor de tine.
și mi-e frig...




N-am o poveste de viață ca a ta

eu doar am trăit într-un suflet și am murit

de câteva ori. 



Cu asta am terminat și cu blogul.

V-am salutat de departe,

Mihai.

Oamenii de ce se pregătesc să moară?

fiindcă unora visele nu li se împlinesc. 

niciodată.




miercuri, 7 iulie 2010

Colțul

Oamenii de ce se pregătesc să moară?

sunt muște?

Se întind pe o pătură și-și planifică

toate mișcările...

De ce să avem încredere în nebun,

când tocmai numele îl dă de gol?

De ce să contăm pe regină

care până la urmă în fiecare joc

este luată după tablă

și estea cea mai vânată?

Metalizăm gânduri ca să le îngropăm apoi?

Totuși, tinerii știu să vorbească?

Visăm...

și ce mai visăm...

Ne valorificăm cuvintele,

dar nu depunem eforturi ca celălalt să le înțeleagă,

el deja ar trebui să știe totul.

Așezăm santinele în colțurile creierului

ca nu cumva cineva să se atingă de el,

e foarte mare, gândim foarte mult și mereu gândim bine.

Nu mai suntem naturali, că nu ne stă bine,

ne cufundăm în romanțe seara

și din nou visăm.

Ne citim viața

în fiecare noapte,

imediat după apus...

și visăm...

Noi nu știm ce înseamnă sfârșit.

Noi trăim ca să murim. îngenunchiați

de la primul fir de mătase

ce ne izbește plămânul

spatele sau abdomenul.

Simțim atingerile mâinii dragostei

numai atunci când vrem,

și asta se întâmplă

imediat după ploaie,

când e cel mai frig.


foto

luni, 5 iulie 2010

Nicăieri


   ”Hotel Zgomot” - aici stăteam.

Nimeni n-auzea și nici nu vedeau

ca mine răsăritul,

din fire de iarbă...

îmi vedeau doar firele de barbă 

atingâng nimicul.

sunt un nostalgic penibil

atins de foame

dar care în continuare

consumă din sticlă vin. 

Cel mai ușor e să spui te iubesc,

când nu îl simți,

și ruginești nopțile-n ploaie

ca să devii orb, 

și un dependent 

de apă,

care să-ți spele gândurile,

apoi să ți le înmoaie,

și tot cu ele, genunchii.

Ia spune-mi...

Unde nu e nimeni? 



Ți-am scris doar o parte din negrul meu. 


         Aveam să îmi plâng de milă singur la un cocktail rece la o terasă aflată la periferia orașului.

Sunt un veșnic client al stelelor.”


Mi-am pierdut stilul poeziei. (nu că aș fi scris eu așa ceva vreodată).








joi, 1 iulie 2010

Nelibertate



Nu fac parte din joc

dar pictez cu nisip, răsăritul din Vama Veche,

culcat, pe umărul tău,

de unde miros marea

și-un cer pripit.



Vreau să fac parte

din tine

și să-ți ofer,

ploaia potrivită.




-Vrei să te sărut?  Te doare capul?

-Sărută-mi retina.




Aș vrea să vă strâng într-o vitrină,

pe toate,

voi amintirile

și să vă dau foc!



Când o să mirosim a loțiune de plajă? 



miercuri, 30 iunie 2010

stropește-mi inima cu ceară




Să ne plimbăm cu autobuzul,

trenul și tramvaiul.

Brașov, Vamă și Bucureștiul,

Fără genți și bagaje,

mâinile să fie libere

să ne îmbrățișăm

ori de câte ori privim cerul

de pe vârf, faleză sau bloc.




sâmbătă, 26 iunie 2010

Camera-mi miroase a săpun verde de vară




                 Mi-ai furnizat energie pentru toată viața mea numărată în săptămâni. Am mâncat cu tine zâmbete pe pâine. Și mereu am fost victorios fără nici o bătălie. datorită ție. 





”îmi place să privesc stelele, prin fumul gros al țigării, să-mi las gâtul pe spate, în brațele unei fete, mai mare sau mai mică decât mine. Vreau ca atunci când mor să îndeplinesc visele tuturor puștoaicelor de vârsta mea. 

                     Am vrut să mă sinucid de nenumărate ori. Și nu mi-a reușit.”





duminică, 6 iunie 2010

Tăcerea înseamnă moarte

        


     Hei, salut timpule. Eu sunt Mihai. și nu-mi pare bine că te cunosc.


    Numele meu este Clara. Am fugit de acasă și m-am hotărât să mă sinucid. 


         

                Mi-am început dimineața la fel ca oricare alta. Fumam un Pall Mall Light pe veranda casei, ascunsă între două canapele, ascultând ploaia și mașinile parcă furioase ce stropeau castanii bătrâni. 

                Admiram fumul și răgetul dimineții în plin haos matinal.

                Eram răgușită, răcită, futută și obosită încă de aseară. Nu am putut să dorm. De fapt toată noaptea am stat și am încercat să-mi prind părul în agrave proaste, ieftine și tâmpite. Nu mi-a reușit. Mi-am băgat mâna în păr, am tras de el până am chelit în câteva zone și eram mulțumită că părul îmi stătea cât de cât bine. 

                Miroseam încă a transpirația câinelui și aveam pe picioare puricii și bucăți din blana lui. 

                           Atunci am borât și m-am trezit cu adevărat.


       Pe la ora zece s-au trezit și ai mei... Mama deja spăla vase, iar tata citea în bucătărie ziare financiare cu zeci de articole plictisitoare. Tata s-a enervat când mama a scăpat o farfurie din greșeală și a început să o bată și să o întrebe de ce el muncește degeaba și ea sparge farfurii. El nu înțelegea că era mult prea stresat ca să realizez ce scoate pe gură. Și spun asta fiindcă ascultasem o discuție între ei doi în care tata a recunoscut că e un nebun cu acte în regulă și că nu mai face față atâtor probleme.

       La ora unșpe mi-am făcut bagajul și am plecat. Mi-am lăsat în urmă fratele mai mic și un bilet către mama:


             ”Mă voi întoarce. 

                    Sau poate îți voi trimite doar vederi.

                              Semnat Clara. (acum sunt departe).”


       

         Aveam 15 ani când am făcut pasul ăsta.

               Acum am 19, lucrez la o spălătorie, cu mulți țigani pe un salariu de nimic. Am aflat că mama a murit iar tata a devenit pușcăriaș. Am încercat să dau de fratele meu în repetate rânduri. fără succes însă.  În ziua de azi are 9 ani.

               Port ochelari de vederea ziua și de soare noaptea când mă duc prin cluburi. Am colecție de umbrele în apartamentul meu închiriat, și mă laud cu ele numai vara, fix atunci când nu plouă. 

        

          Eu sunt Clara. și veți mai auzi de mine în curând.  Mihai și-a propus să scrie un roman despre mine. 

                                      (fragment din Tăcerea înseamnă moarte).



 


miercuri, 2 iunie 2010

Eu sunt Mihai Stanciu


         Nu cerșesc laude sau ceva de genul ăsta. 


                    Sunt doar un prizionier străin pierdut în timp.


                           (asta e pentru toți cretinii care cred despre mine că sunt o cometă prin spațiu)


                                   Nu am luat un premiu. mi-am liniștit doar sufletul. 



#nu scrie în interviul din ziar dar singurul lucru pe care mi-l doresc este să merg cu talpile pe fierbintele soare.  


#am scris seara, dimineața și târziu în noapte, nu pentru voi, ci pentru mine. 


#la mine 1 + 1 nu a fost egal  niciodată cu 2, ci mereu a dat ceva mai mult. (și consider că de data asta mi-a ieșit cel mai bine). 


#iar dacă nu știai, mi-am tatuat pe corp ultimul tău sărut. (și doar asta m-a determinat în ultimul timp să tot scriu) - și îți mulțumesc pentru tot - știu că vei trece și pe aici și știi prea bine că despre tine e vorba. - câteodată te iubesc și eu - .


#a plouat cu început de iunie. 

                                                    

              Mihai. 


Proza cu care am participat: 

click!




vineri, 28 mai 2010

poem de final.



Eu cresc și lupt

te privesc și te ating cu limba mea de fier,

ce poate fi secundar,

dar și un ceasornic corupt,

te ating și nu-mi simți șarmul,

în 28 mai, calendar.


Insistă-mi suspiciunea de fi rece în astă noapte,

și nu-ți mai infige tentaculele în tavan

fluieră-ți ale tale șoapte

ezită și vei scăpa. de mine.


Alunecă-mi pe bancheta din spate,

și hai să dăm foc la ferestre,

fumul să ne învăluie

până-n dormitor,

totul parcă devine o eternitate.


Tentația ne omoară,

autorul deseanază în continuare

pictorul își schițează treburile

iar eu descriu lucrurile, 

ca o comoară.


îți plâng dorul și bluza strâmtă cenușie

îți plâng lacrimi de nisip...

uscate și multe

pe-al meu obraz,

pe-al meu chip.


aruncă-mi o privire

prin frigul zidurilor

și adu-mi un cufăr enorm

cu ce-a rămas

din restul viselor.


Dă-mi ochii ce ți i-am dat

dă perechea de buze mușcate înapoi

dă-mi vârful la ce ai tu mai de preț

dă-mi sufletul, și el ca mine, 

abandonat.


îți șoptesc că nu mi-e bine.

                 te iubesc.



(chiar dacă nu e una din cele mai reușite, e totuși ultimul poem! Mulțumesc!)




marți, 25 mai 2010

sfârșit




îți picur pe sân 

ploaia.


(sfârșit)









25 mai

 


                 Azi am mâncat din chiftelele făcute de tine, de acum o săptămână. Le-am mâncat cu zahăr. cu mult zahăr. 

                  când mâncam stăteam și mă gândeam, și am ajuns la concluzia că îmi dau explicații singur, vorbesc tot cu mine, și nu mă aud câteodată de răcnetul orașului.

                  

                  azi am fost în super-market doar ca să mă plimb cu căruțul gol printre raioane. să ascult poveștile lui Flavius despre cum și-a omorât mama, despre cum îi scârțâie mașina și cum i-a schimbat aripile. asta mi-a atras atenția. a schimbat aripile... 

                  până la urmă am ieșit, și ne-am comandat o cafea, la un tonomat ieftin ce n-a pus îndeajuns zahăr chiar dacă era setat la maxim. 

                   în autobuz mi-am scos pixul și mi-am scris pe mână: 

    

              אנשים בוחרים בדרך שלהם לפיתוי

”oamenii își aleg propria cale spre ispită”  (lb. ebraică) 











luni, 24 mai 2010

24 mai.



   Iubește-mă, măcar acum cât sunt beat. că mâine nu-mi mai amintesc nimic. împinge-mă într-un pat, din oricare cameră, fie și în baie. ne vom întâlni în cadă, goi, cu țigările pe jumătate terminate, sărutându-ne fără să știm de ce. lipsa de control să ne domine, iar ochii tăi să strălucească, măcar astăzi. cât sunt beat.

  Ușa să fie învelită-n roșul trandafirilor, furați din grădinile suspendate ce n-au existat vreodată. Camera prinsă într-un colț din amintire.  Iar tu, să fi învelită doar cu mine. măcar astăzi. cât sunt beat.





         

24 mai.



Te-ai regăsit în tăcerea mea, din astă noapte

și în gri-ul meu ce vribrează

scurgere putredă ce mă sufocă

te rog, încetează.


Nu mă răni, măcar astăzi,

miros a alcool stătut,

remarcă-mi privirea obosită,

obosită, de la prea mult băut. 


Vreau să urlu, către tine, viațo, 

dar nu pot, n-am putere

vreau să fiu un canibal, din nou,

unul, plin de mistere.


Și îmi închid ochii pe vecie,

ne vom întâlni, la bătrânețe

într-un sac numit cosciug,

eu cu tine, adică eu singur.





24 mai.



          Diminețile dispar, toate cu surâs de ploaie, în al meu culoar al tăcerii, pe unde trec vrăjitoare și cavaleri ai morții. tot ei îmi sting felinarul ieftin, cumpărat din obor, acum ceva săptămâni. și tot ei îmi șoptesc noaptea, când nu dorm, că m-au distrus, că mi-au luat tot.

          Și așa e, fiecare om își creează propria iluzie despre el. Pâine de jale și vin roșu, aruncat din balcon, spre voi. tuturor. celor ce fără de atingere, mă priviți. 


                        Fiindcă eu iar m-am îmbătat, și am ieșit în pula goală afară. scuzați-mă! 






sâmbătă, 22 mai 2010

dar eu ce am?


              Eu nu am prieteni la fel ca voi, toți, celilalți. eu doar beau cafea ieftină singur dimineață, și îi admir detaliile, pe care voi nu știți a le prețui. și le tot admir. apoi mă uit în gol, în oglindă și mă privesc. însă eu nu am detalii. eu chiar sunt un nimic. 

                Îmi calc singur hainele și le stropesc cu lacrimile mele, strânse într-un borcan, ce-a fost odată plin de ciocolată. 

               Am brățări la mână (despre care spun eu că sunt fermecate), un păr jegos, mereu, și multe dosare cu file din amintiri. scurse. 

               Pieptul mi-e moale, m-am îmbibat aseară cu multă ploaie. Sunt un artist al necunoscutului, ce nu va recunoaște niciodată că am un trup, un suflet și încă ceva rămas acolo. 


               Dacă aș fi fost chibrit, nu m-ar fi aprins niciodată. nici unul din voi.

Mihai 


vineri, 21 mai 2010

special



           Mă masturbam în fiecare dimineață cu gândul la ea. La corpul ei. La formele ei.  Apoi aruncam foile cu poezii peste care ejaculam, în stradă, în fiecare dimineață la ora 5.  Târziu am aflat că aveam o admiratoare, o puică de 13 ani ce trecea mereu pe acolo și îmi lua foile.

           Îi plăceau poeziile și credea cu desăvârșire că ele sunt pătate cu lacrimi. 

           Am pierdut firul zilelor de atunci, m-am legat de pat, și mi-am spus că poezia ucide. Parcă sunt înghițit de tone de apă sărată, în fiecare noapte. și nu mai admir decât curvele ce aruncă plictisite crochete la câinii vagabonzi.

            Mă tem că mi-e frică de dor și de tot ce m-așteaptă. 



marți, 18 mai 2010

gând excitat și pierdut












sunt chipurile smulse din imperfecțiunile fizice,

ale femeilor pitice care-și vorbeau singure,

sunt în starea în care ai vrut să fiu eu mereu,

cu sentimentele mele, interzise.


ai sânul dezgolit în ploaie ordinară

și satisfacție extremă combinată

cu salve de priviri,

dar privirea mea, rămâne tot amară.


sunt doar un pescăruș ce vrea să se hrănească cu pești

aș fi un om, ce ți-ar desena pe tapeți

dacă doar te-ai uita la mine

și m-ai întreba:

-Cât e ceasul?

-Cât vrei tu să fie...


și iar să dormim împreună.

                                           Mi-e dor de tine!

Ultimul poem, adresat ție, scumpo!

foto




luni, 17 mai 2010

Asta-i dragostea









Parcă prin clasa a 3-a aveam senzația asta, când tata mă bătea crunt. Plangeam , și îmi vărsam lacrimile în poala mamei mele. 

Acum tata nu mai trăieste, mama e nebună, nu m-a bătut nimeni, dar totuși îmi vărs lacrimile, în albul sufletului tău. 

Toată lumea se uită la mine ciudat. Dar uitați-vă, că nu am sechele.

Ok, atunci închide ușa, dacă nu mai vrei să auzi, trage zăvorul, și ține bine de acel clănțău.

       Vom face dragoste în noaptea asta. O dragoste cu mine însumi. Mulțumesc! 


duminică, 16 mai 2010

fior de seară


să-ți citesc un verset din biblie?

sau să-ți recit o poezie eminesciană? 

întinde-te pe pat, ușor, să-ți sărut tălpile

și mai vedem ce facem după... 





sâmbătă, 15 mai 2010

petale

Ne scăldăm zâmbete-n amintiri

și-mi aștern în paralel capul

cu ridurile bluzei tale.

privim cablul tv, nesfârșit

ce duce la emisiuni și știri,

tablou uitat în cafenea ce ești

numai ai frunze, ci doar petale.

și nădejde măsurată-n grame.

îmi bați șah mat.

numai ai frunze, ci doar petale. 

joi, 13 mai 2010

Garaj

La noapte ne vom iubi în garaj,

dar până atunci hai să umplem

cu flori tot apartamentul,

și să-ți pun pe șold,

din ce în ce mai jos,

iubirea mea, trasată-n schițe,

drept tatuaj.


Sunt doar un cerșetor de cafea

ce se crede detectiv

cu helancă neagră.

dar pe care o dau jos

seară de seară

când ne strângem în brațe,

în patul nostru de catifea.


Dar azi, mergem în garaj

să ne iubim printre fotolii aruncate

și doar ele să ne privească

o noapte-n treagă,

cum eu cad, și tot cad, 

în al tău al vieții anturaj. 




Dragoste pentru draci (2)

Luate-ar dracu, drace,

și mizeria să te mănânce,

și viermi împuțiți să ai în torace,

și-n ochi infipte, sute de ace.


În canalizare să te storci,

și sa dai cu parfum în urmă,

miroși a cadavru, 

după mine să nu te mai întorci,

după mine va fi veșnic,

ceață și brumă.


Topor înfipt în strămoșii tăi

și moarte ți-aș scrie din trecut,

ca să nu ai în prezent,

nimic de futut. 




miercuri, 12 mai 2010

Dimineață ciudată

          Unghii false stau ascunse după veioză. siclam. tu dormi, iar în chiloți, învelită de covorul alb numit de noi peste noapte ”cearceaf”. 

-Stai aici, mă întorc! (oricum știu că nu m-a auzit). 

          Mi-am aprins o țigare ieftină, din pachetul împrumutat acum ceva vreme de la tata - un bărbos nesuferit plin de aroganță, și-mi spuneam: ”să nu cumva să-mi acroșeze fumul și de astă dată plămânii. iar o să am dureri”. Oamenii din stradă se uitau la mine ca la ultimul fumător. dar nu-mi păsa că sunt în pula goală. așa sunt eu. dimineața uit unele lucruri. dar știu sigur ce nu uit: să fumez.   

          Mi-am tras o pereche de chiloți pe mine, iar tu dormi în continuare. Sub același covor alb, ce peste noapte îl numit ”cearceaf”. Arunc țigările pe masă, și încep să desenez. iar e o dimineață în care uit să mă duc la liceu. iar desenez copaci care merg (și, nu se duc la școală). Ce bine e de copaci. nu fumează, nu se duc la școală. Dar tot nu aș vrea să fiu un copac. 

           Sau... dacă stau bine să mă gândesc... nu, clar, nu vreau să fiu un copac, în loc de păr, să mi se ducă-n vânt decât crengile (poate pline de furnici și alte arătării). 


-Mai dormi?


             Da, încă doarmeai când am făcut duș. Iar când te-ai trezit ai început să înjuri că oglinda de la baie e aburită. 


-Da domne, am făcut duș, care e problema? Mă doare pe mine în cur că nu te poți machia tu!


              Iar m-am retrast pentru câteva ore, în colțul meu de liniște. De fapt, în colțul ăla e șifonierul. iar m-am băgat în el. și am ascultat ce fredonai tu, și ce mai ziceau proștii ăia de vecini, că iar n-am plătit întreținerea luna asta. iar e o dimineață din aia ciudată.


-Mi-ai făcut și mie cafea? 

-Da fă-ți singură! Și oricum, a ta iese mereu mai bună. 

        

              Ne-am aprins amândoi câte o țigare și ne priveam. ea nu fuma, dar fuma în dimineața asta. e o dimineață ciudată. am vorbit despre cum ne-am îmbătat azi-noapte. eu m-am îmbatat. că ea nu bea, decât cafea, ceai și apă. cum i-am recitat poezii. (probabil că d-asta s-a îmbătat). cum am dormit amândoi îmbrățișați. cu radio-ul aprins. și cum era să luăm foc, de la țigările mele, uitate prin cameră. (toată camera a devenit peste noapte o scrumieră). 

nu părea deloc adormită. știam că dormise bine. zâmbetul o dădea de gol. (ea nu zâmbea, dar așa-mi plăcea mie să cred. că ea zâmbește). 

                 Verdele ochilor i s-a aprins imediat ce soarele (oh, nu, din nou soarele) începea să intre-n bucătărie. 

-Te iubesc!

-Și eu! 

Dragoste pentru draci

-Vă rugăm să părăsiți vagoanele domnilor draci

și nu vă mai ascundeți printre ale doamnelor craci. 

ieșiți să vă împușc.

acum pentru totdeauna.


mâna-n gât să v-o bag la toți!

să vă văd pe jos întinși, morți.


sufocați, cum îmi spunea tata

și Ecaterina, mama mea, ratata.


și atât. 


luni, 10 mai 2010

Cele 4

            Ea era Vara. Care-și arunca florile-n grămezile de zâmbete ale copacilor.

            O urmărea Iarna.  Care știa că nu va atinge nici măcar cu vârful unghiei, o parte din Vară. Niciodată.

            Văduva Toamnă stătea și râdea, sprijinită de un bătrân arțar, ce suspina alături de furnici... 

            Primăvara, mai tânără ca niciodată, începu a vorbi singură... 

-Grea mai e viața mea... Trebuie să mă scap mereu de Iarnă... și-mi reușește... Dar Vara mereu îmi fură comorile, de mine crescute. Trebuie să fac ceva! Trebuie să o înfrunt. 

            Bătrâna doamnă Anotimp, stătea, undeva agățată de visele muritorilor, și le privea. Pe cele 4 fiice ale ei... Ciudatele ei fiice. 

             

             Avea o pălărie galbenă din pai în cap, mustață,  și se găsea într-o căruță trasă de măgari puturoși. Frunzele îl pândeau prin spate și formau spirale, lungi de zeci de metrii. Trecu printr-o pădure unde copacii erau prea triși pentru a-l băga în seamă iar păsările mult prea obosite pentru a zbura. Ajunsese pe un câmp. Câmpul lui. Pe care trebuia să-l supravegheze, fix din ieșirea pădurii, pentru că simțise într-un vis, că aici se va da o bătălie, între 4 forțe. 

            Și-a șters cu bluza albă un măr de-abia înroșit, scos din buzunar. Nu-l mânca. Privea cerul. Era comfuz. Ce căuta el acolo. Și de ce oare cerul e așa roșu în după amiază aceea...

           Stătea, cu capul sprijinit de roata căruței - în mirosul de balegă proaspătă - și cu mulțumirea că avea timp să se relaxeze. Nevastă-sa nu mai zbiera. Iar cei 3 copii nu-i mai cereau în sfârșit de mâncare. Era pentru prima oară când abandonase gospodărie în favoarea unui vis de-al lui. 

           Măgarul cel mic, Ghiță, își ciulea urechile, și dădea agitat din coadă și din copite. Fratele său, Doru, mult mai experimentat, se uita la el cu uimire și îi admira mișcările agitate. De parcă totul ar fi fost o piesă de teatru cu un unic actor. 

           Țăranul dormea dus când cele 4 au coborât pe rând și au atins pentru prima oară un câmp. Un câmp Un câmp ce avea a deveni un câmp de luptă.

          Mai întâi Primăvara, călare pe un unicorn alb, ce le îndemna pe celalte să vină, să se lupte, ca niște adevărate forțe ce sunt. Urla cu toate puterile să coboare toate. și în același timp cu frică se uita în față și-i spunea viteazului unicorn să alerge mai repede - și mai repede-.   Apoi Toamna, cu un toiag negru, ruginit, ce se termina la capăt cu o carapace de broască țestoasă. Urmă Iarna, cu o largă rochie vișinie, ce-i scoteau cei 3 sâni în evidență. Și Vara, cu roșu-n buze, păr și unghii. Avea tatuată pe glezna stângă cuvântul ”victorie” scris în ebraică.

            Când toate 4 au atins câmpul, o undă îl trezi pe țăran, care târziu a observat, că al lui car era de mult departe, iar el dormea, dus, pe covorul de frunze, făcut special lângă un copac. Parcă lumea lui nu mai era. totul era mutat. era gri. întunecat. fum. ceață. și negru. 

             Bătrâna anotimp se uita cum pe Pământul îngrijit mii de ani, se ducea o luptă pentru putere. Era supărată. Dar nu avea ce să facă...

              Primăvara, le-a chemat rând pe rând pe Toamnă, Vară și în sfârșit pe Iarnă:

-Dacă eu, vreau ceva, o vreau fiindcă așa va fi mai bine. Verdele să domine. să nu fie nici frig și nici cald. nici secetă și nici ploaie. 

             Iarna a înghețat-o imediat ce a terminat de spus ultimul cuvânt, dar știa că nu are puterea să o țină mult timp așa. 

- Ajutați-mă, nu mai stați să vă uitați ca proastele!

             Vara o înconjură pe biata Primăvară într-un foc atât de puternic, încât a topit și gheața, i-a ars și chipul, și părul și toate amintirile ascunse-n sufletul ei...

            Toamna o dezlegă de foc, și a pus milioane de frunze să o zgârie, să o facă să regrete că și-a dorit puterea. 

             Iar săteanul, nu avea ce face, privea, neputincios, prin fum, ceață și negru, chinurile Primăverii. 

              

                                         Primăvara a murit într-un final, spânzurată de cele 3 surori ale ei, de un copac magic, ce niciodată nu înflorea, și avea rădăcinile îndreptate în sus. Nu avea sevă și nici viețuitoare înauntrul lui.  Era doar plin de venin brut, aspru. Crengile îi erau cusute cu beton. Primăvara a murit pentru că a încercat să fie diferită. 

          ( Am greșeli, știu, nu mai stau să le corectez.)

            

duminică, 9 mai 2010

Ada și Olivia

-De ce ne căcam pe noi să recunoaștem? Spune-i o dată mamei!

-Nu pot mă. Și oricum nu ar fi de acord. E al meu, și doar al meu. 

-Olivia, te rog, spune-i. Vom pica amândouă după aia, și o să ne luăm bătaie, mai ales de la tata. Iar o să vină beat și o să facă spume. Mai ales dacă mai aude și de asta... 

-Ada, oricât de mult aș ține la tine, nu pot, pur și simplu, nu pot!

-Atunci lasă-mă să dorm!


         Mamă-sa aseară s-a spânzurat, după ce s-a săturat să-și vadă soțul mort de beat în fiecare seară. 


        Ele au plecat. În lume. Aveau 15 ani amândouă. Amsterdam-Paris-Viena. Cutreierau străzile, cu banii furați din casă și doar cu câteva lucruri pe ele, fără celular, sau bagaje importante. Aveau mândria lor. Aveau putere. Se simțeau libere, din mâinile tatălui, care după moartea doamnei Lucreția, a dat cu pumnii în ele timp de 20 de zile, fără să le ofere nici un fel de mâncare. Prefera să-și dea banii pe băutură și pe curve.

       Însă Ada avea un secret, pe care Olivia îl știa. și nu se împăca nici în ruptul capului cu el. 

     

-Dar el latră?

-Normal că latră!

       Au dormit în niște saci de dormit, găsiți într-un imens coș de gunoi, de lângă un bloc. 

-Mie mi-e frig!

-Iar eu nu mai pot...

-Dar el nu tremură?

-Din câte văd, rezistă...

        Dimineața, s-au trezit cu gândul la mancare, și la mazărea pe care mama lor o făcea cu cele mai ciudate ingrediente... 

       Tot în dimineața aceea, și-au dat ultimii bani pe un pachet de țigări rusești și pe doi covrigi. (țigările rusești de contrabandă erau mai ieftine).

-Fumăm la poștă sau...

-Fumezi tu, că eu nu mai pot să bag atâta tutun în mine. Știi că mama, acum, se uită la tine, și spune să mai lași țigările?

-Și d-aia nu mai pot eu...

-Ești o proastă!

-N-a murit din cauza mea. Auzi, tu să te duci dracu la ea acolo, să îți dea mazăre cu lingura în gură, că nu te descurci, mereu ai fost slabă. și o imbecilă.

         amândouă au izbucnit în plans și apoi s-au îmbrățișat preț de câteva minute. 

-Și cu câinele-șobolan, ce facem?

-Nu știu, văd că nu cere de mâncare...

-Mi-e frică să nu-l vadă cineva...

-Și mie... 


(va urma) 

vineri, 7 mai 2010

Frig total

         Îmi ștergeam mucii pe geamul spitalului, lăsându-i spre admirația trecătorilor, pierduți în ploaie.  W.C.-urile miroseau a fete nespălate ce purtau tampoane ieftine și a băieți ce-și ejaculau hormonii pe pereți, capace și absolut orice. Asistentele zgorneau șobolanii din întunecatul colț unde stăteau doctorii, care încercau a prepare diferite substanțe pe care le adăugau apoi în seringi și ni le băgau nouă în venă. Ușa dărâmată de la intrarea salonului 6 septic scârțâia ori de câte ori intra curentul rece pe coridoarele lungi și jegoase. Acolo mă găseam eu. salonul 6 septic. plin de gândaci, viermi și încă o dată, de muci. Eram întins într-un pat, fără cearceaf sau saltea, învelit doar cu o pătura mistică imaginară, pe care o vedeau doar infirmierele. 

-Mi-e frig!

-Nu vezi că ești învelit?

-Nu!

-Eh!

         V-am spus eu. 

Oameni de toate felurile erau în salonul ăla. De toate națiile, vârstele, religiile. Eram însă numai băieți. Alții erau bărbați. Dar tot băieți erau și ei când se scremeau noaptea de mama focului că mor de frig. Nimeni nu mai era bărbat.

Geamurile trepidau, ori de câte ori îmi lăsam mucii pe ei. Ploaia cădea. Cădea până și până în jumătatea salonului. 

Doris (prietenul meu de cameră) mi-a spus că spitalul ăsta e bântuit, de toți oamenii ce au murit aici și s-au prefăcut în draci, stafii și alte neamuri d-ale fantomelor. 

Și așa era. Noaptea, când se închidea curentul în tot spitalul, nu lipseau zgomote ciudate și urlete asurzitoare. aveam impresia că ce e mai rău aici găseam. și așa a fost. Priza s-a ars, ușa s-a deschis în timpul nopții de 300 de ori (și nu putea fi din cauza vântului, era prea exagerat), clanța se apăsa singură când te apropiai de ea și mulți pași se auzeau plimbându-se prin cameră. (iar eu știam că toți se îndreaptă către mucii mei de la fereastră).

                 


      

          

Puștoaica fără înger

-De ce plângi drăguță?

-...mi-am pierdut îngerul...

-Cum te cheamă?

-Tia

-Iar pe îngerul tău cum îl chema? 

-Hades. Era cel mai bun prieten al meu. îmi sorbea lacrimile înainte să-mi curgă

-Iar tu de ce ești în ospiciul ăsta?

-Toți mă cred nebună, dar eu chiar am avut un înger...

-Și cum arăta îngerul tău?

-Un copil, cu aripi de pescăruș, cu ochii verzi ce băteau uneori spre roșu, îmbrăcat turquoise...

-Dar tu câți ani ai?

-16 împlinți. dar dumitale cine ești?

-Mi se spune Dimitrov, am 36 de ani și... și te-am căutat. M-a trimis Ariana la tine...

-O cunoști pe Ariana? 

-Da, o cunosc... te-am căutat multă vreme. pe tine și pe ceilalți care și-au pierdut îngerii.

-Deci se pare că nu sunt singura

-Mai sunt câțiva...

-Dar auziți domnule? Cum îmi pot găsi îngerul?

-Lăsându-ți inconștientul să-l caute...


                  

Îmi pare rău că te iubesc

Îmi rezum gândurile la un pachet de țigări, 

    gol.

privirea-mi e pierdută-n albastrul cer,

   și el gol.

ai tăi ochi verzi privesc 

   în gol.

patul din care-ți scriu e și el,

   gol.

                              Fără tine! 

joi, 29 aprilie 2010

noaptea

E frig, e întuneric, e ceață și mi-e somn

stau, fumez, în noaptea asta nu dorm

pianul se aude iar din sufragerie

mama recită, în miez de noapte, 

e o noapte tristă, și în aer e melancolie.


Tu, în pijama roz, ești întinsă pe covor

de cam 2 ore dormi, iar mie mi s-a cam făcut dor,

în brațe nu vrei să te strâng, 

azi nu ți-am luat flori,

azi am stat în colț plângând,

și nu ne-am mai comportat ca niște actori.


până și luna din cer se zărește,

iar mama tot nu se oprește

își cântă romanța obosită

obosită, și mult prea tristă

tristă și adormită.






tulbure

Iar tu?

Nu, nu se poate, iar ești tu.

De ce te uiți așa la mine? știu, iar sunt mort de drogat, și încerc să mă trezesc. dar nu pot. am băut și ceva bere. e chiar imposibil. am ochii mai verzi ca verdele. și am sângele mai roșu ca flacăra. am sufletul mai stins decât crezi tu. sunt un cretin ce se izbește de tine zilnic, și căruia îi place absolut tot. păcat că nu mai am viață, vlagă și nici bani.

După câteva ziduri de betoane, te privesc, și încerc să-ți spun ce n-am avut până acum curajul să-ți zic:

-Tu ești mai tânără, mai frumoasă și mult mai în viață decât mine. Ai un păr roșcat unic. De ce mă iubești? De ce stai cu mine, să stau cu tine și apoi să mă rănești? De ce ai încercat să fugi de mine și eu te-am ținut? Dar eu de ce nu mai am viață? Iar dacă tu mi-ai secat-o, tot de la tine o aștept înapoi. 

scrisoare verticală

Păi și ia zi... ai nevoie de ceva? chiloți? țigări? gogoși? (știu că ție îți plăceau gogoșile simple și cu mult zahăr pudră deasupra). 

orice.

îți trimit în înger cu un pachețel.

țigări,

chiloți

și gogoși.

și dacă nu-mi răspunde îngerul, trimit un drac, că d-ăștia am destui. 

Știu că la înmormântare, sora ta nu a venit, s-a dus să pescuiască. A zis că asta i-ai spus tu să facă dacă vei muri. (ciudat). ea chiar s-a dus la pescuit. Am sunat-o aseară și încă era tristă. (și totuși a trecut un an). 

Mama ta e bine, am mai trecut eu pe la dânsa. Iar tatăl tău, s-a dat pe baston, îl chinuie durerea de spate. (sau poate îl apasă ceva pe inimă - important e că e bine). Sper că și tu ești bine. 

De care țigări să-ți iau? 

Dar chiloți?

Gogoși știu. -  simple și cu mult zahăr pudră deasupra -

Mai am și eu câteva săptămâni și vin. Deja mă dor toate alea. Azi iar am vomitat. Și mai nou a-nceput să-mi curgă ceva sânge din nas. (ciudat și asta). 

Au început să-mi crape mâinile. Florile au început să se ofilească atunci când le strâng la piept...

 

În 14 săptămâni cred că vin personal să-ți aduc chiloții, țigările și gogoșile simple cu mult zahăr pudră deasupra. 



Trebuia să fie tâmplar

Robotița i-a făcut

o scleroplastie,

l-a șters cu hârtie igienică,

apoi l-a trimis pe idiot

înapoi la periferie,

ținându-l câțiva metrii în șuturi

perfect concentrice.

 

pacientul, se sprijinea de un zid,

înfipt cu curul într-o antenă parabolică

încercând să scrie o poieză, cu mult acid,

ieșind doar un desen, dubios, fără prea mare logică.

 

amețit de alcool, stimulat de androgene,

curgea, aievea și ținea în mâna stângă ala sale desene...

 

era priapic și se rușina cu asta,

era și schizoid, dar d-abia a scăpat de ochelari,

mai bine era și el robot,

format dintr-un circuit,

poate ajungea chiar tâmplar,

cum își dorea,

nu să vândă, mort de beat, în stații, halva.

 

Cuvinte: Robotiță, scleroplastie, hârtie igienică, poieză, periferi, idiot, concentric, parabolic, zid, androgenic, circuit, aievea, curgătoare, halva, schizoid, priapic.

marți, 27 aprilie 2010

Despre un ”el”

Își sapă mormântul

cu un miez de pâine în mână

își aruncă pământul

în a sa colivie de plastic germană. 


Cu degetele parcă sfărâmate

și îngerul păzitor îi e mort

poate plin de aciditate

uitat de realitate

și punând după re diez un acord.


Zâmbea, cu chipul obosit

aruncat în spre soare

probabil mult prea irosit

și crede-mă,

că totul îl doare. 


Realitate ruptă

viitor transformat în trecut

trecutu-i fu o luptă,

viitorul îi e deja tăcut,

abătut. 



Să fim mai buni

Auzi, tată:

-Ce te dermină pe tine să rămâi în viață?

-Durerea fiule...

-De ce tocmai durerea?

-Durerea - pentru că sacrificându-mă, te salvez pe tine.

-Dar eu tată? mă voi sacrifica pentru cineva?

-Asta depinde numai de tine... 

luni, 26 aprilie 2010

Diavole

Dacă vrei să mă iei, ia-mă acum

diavole nu te mai ascunde

ia-mă cu tot cu țigări, fum și scrum.

îți arăți colții,

păienjeni ies din tine,

tunete și fulgere

toate către mine.


metrou închis, senzații tari

senzații moi, nouri albe,

poleite de cleștar.

albe foi, nerăscolite,

manuscrise, de-ale lui Iisus,

toate scumpe și  prăfuite.


animale moarte pe câmp,

de zile bune secerate

de tine, Diavole, tălâmb.

Sunt aici. privește-mă

căci mie nu mi-e frică de tine,

ia spune, ce-ai de zis, uimește-mă.


aleea-i strâmbă și-ntunecată

roșu stins, de sânge, s-a dus,

sufletul, cu el, cu el s-a dus, 

odată...


amprente moarte mi-ai lăsat

pe piept și pe țigare

și-un gus amar pe buze

crede-mă nu l-am uitat.


Diavole  ce n-aintezi spre abisul negru-cenușiu,

în zarea suburbiei,

în spre  eternul timpuriu.

nu te-am uitat. 

vineri, 23 aprilie 2010

Doar eu pot

Eu să fiu apa,

tot eu să mă fac ploaie,

şi un izvor...

doar ca să guşti o picătură

din mine

şi tot ”eu” să-ţi curgă 

pe-al tau piept,

pandantivul să ţi-l înmoaie...


Târziu

Ia-mă de aici, din Montreal

şi du-mă-n Paris. Du-mă-n palate

peşteri sau dune. 

du-mă departe,

te rog, 

fă-mă să-mi las gândurile deoparte.


Fă-mi un ecuson de intrare

în a ta limbă franceză, cehă, sau rusă

şi lasă-mă să-ţi explorez parfumul de femeie,

femeie senzuală, cu ochi verzi

şi cu rochie roşie, de vânt supusă.


Fă-mă să ameţesc... cu un sărut,

cu gust de struguri,

lasă-mă te rog să te gust,

m-am săturat de sirop de muguri.


Ia-mă doar de mână

şi sunt fericit.

Dar acum... 

e mult prea târziu...

părul mi-a albit.



vineri, 16 aprilie 2010

După front

-Au venit tancurile sovietice generale! Ce facem?

-N-avem ce să facem, ne aruncăm în luptă, ne zbatem, și murim pentru patrie. Fiindcă d-aia sunteți bărbați. Fiindcă tu d-aia ești bărbat! Măta te-a făcut să te țină la tâță toată viața, chiar dacă taică-tu era un alcoolic și nu îi asigura nimic. Dar uite că ai ajuns aici. Departe de măta, fractu și sorta. Vei fi victima rușilor, vei fi cadavrul națiunii, vei lupta, fiindcă ai sânge, vei gândi, fiindcă trebuie să o faci și pe asta, vei iubi, fiindcă deja supraviețuiești, și vei fi credincios că încă nu s-a tras un foc. Mă vei urî pe mine toată viața că-ți spun astea. Dezbracă-te, și fugi. Dacă asta vrei. Împușcă-te singur dacă vrei. Și vei muri ca un idiot, și trupul îți va fi uitat aici, departe de Zurich. De țâta lu măta și de coniacul lui tactu. Departe de curva de sorta și imbecilul de fractu. Plomba mătii de țăran. Treci în tranșeu și spune-le la idioții ăștia ce simți tu și trezește-i la realitate. Că nu avem venit aici 200 de oameni ca să ne pișăm pe noi de la 60-70 de tancuri. Tu știi că ăia sunt căcați pe ei? spune! știi? Nu au pic de curaj, și nici pic de rușine. Au numai pișat în toată turela aia, că vin tocmai de la Moscova. Și noi? Mâncăm pateuri și ne respectăm cu fasole câteodată, și n-avem pic de bărbăție în noi. Treci în razia mătii și convinge-i pe ăștia să treacă la luptă, imbecilule.


De ce?

Ne iubim? 

ne privim?

de ce plecăm?

există teamă?

ajutor?

moartea de ce ne cheamă?

de ne împușcăm

cu glonațe de stafide

acre, dulci, stârcite...

și-apoi iar plecăm?

timpul ne încurcă?

fugim?

hai să fugim...

și totuși moartea de ce ne găsește și ne cheamă?

mâncăm?

mâncăm ciocolată, să uităm de griji.

ne uităm unul la altul, și stă timpul în loc.

fugim ca să nu ne prindă timpul și nici moartea.

și totuși...

noi fugim.

degeaba.

Fațadă

Plec și vin

odată cu ploaia

soarele, de astă dată 

nu-mi va lumina calea,

nu mă lua cu tine

înspre necunoscut,  (editat)

lasă-mă aici,

aici, pierdut.

fă-ți tu bagajele, 

o să ne auzim, 

tot în această carte

îți voi trimite scrisori

eu, da, până ai să mori

și tot în ele,

îți voi săpa adânc în trup,

să-ți găsesc fericirea,

și-ți voi dărui ce n-ai...

        iubirea. 


Dialog

Stând la povești cu domnul Fintiș,

inimitabil moment,

Domnul Culcea, undeva-n stânga,

avea a spune un argument:

-Ți-aș băga un țăruș în inimă,

și-apoi ți-aș da un ricoșeu,

dar dacă aș face asta 

s-ar cutremura pân' la graniță,

câmpiile și dealurile

și-ar fi spaimă-n lume,

așa că te las să citești în continuare acel eseu.

Și veni replica:

-V-aș băga în pușcărie

și nu aș face nimic pentru d-voastră caritabil,

Domnule imitabil, care se strâmbă mereu.

Sunteți cam suprasolicitat,

și să vă spun ceva,

d-voastră nu vă lăsați niciodata, de nimeni, imitat.


poezie pe cuvinte date. (inimitabil, imitabil, imitat, ricoșeu, cutremur, graniță, țăruș, Fintiș, Culcea)

marți, 13 aprilie 2010

Din balcon...

Jaluzele trase... și plouă...

câteva țigări stinse într-un apartament jegos,

dar noi stăm pe balcon,

tu fericită, eu rupt de realitate și mânios,

beri... mai sunt două.


Îți dau un pupic, tu meriți

ai merita mai mult dar...

dar noi suntem cuminți

că doar e seară momentan...

te iubesc. e doar ceva spontan.


Nu pleca. stai cu mine măcar în astă noapte

nu mă băga în mormânt, nu pleca

eu zic vorbe goale doar, mai toarnă-mi un pahar cu lapte,

și ai grijă, în sufletul meu a nu aluneca. 


Lasă berile, sunt fără de folos,

ia-mă-n brațe, acum...

și spune-mi că e frig,

să mergem în al nostru apartament jegos,

cu tot, cu al tău parfum,

să scăpăm de balconul ăsta aprig. 




luni, 12 aprilie 2010

Când tu mori...

Îmi place de tine când dormi,

și te-ntinzi fără noimă...

îmi place de tine când 

în sfârșit te trezești cu greu,

și-mi place, că-mi zâmbești,

în orice dimineață, tu zâmbești mereu.


Îmi plac lucrurie spuse de tine

dimineața, fără cafea în sânge,

le spui cu glasul pierdut

și tot dimineața 

sufletu-ți moare,

și-ți plânge. 


Îmi place de tine când

mă atingi și mă zgâri...

pe frunte și pe șolduri,

când cu greu te ridici,

și la adidași, când pleci,

îți faci zeci de noduri.


Mă sufoci mereu

cu un parfum seducător,

și radio-ul cântă...

zbieră-ntr-un sărac difuzor.


Petale de trandafir pe jos,

de azi-noapte...

lumânări stinse,

stine în mii de șoapte...


duminică, 11 aprilie 2010

Dragă Winchester

Fă-mă pe mine orb,
și uită-te tu la societate,
prefă-mă pe mine corb,
vreau să zbor - în eternitate.

Lăsă-ți grijile pe umerii mei,
mușcă din mărul ăsta verde și ai să vezi,
cum din două vise, vor fi trei...

iubește-ți muritorule trupul,
apă și sânge vor curge la sfârșit,
atunci când îți va seca scutul,
și nu vei mai fi iubit...