Jurnal de bord

Numele meu este Charles. Am 16 ani si sunt fiul capitanului de vas. (undeva in Spania, 1630)
Din jurnalul de bord:
„Azi, este o zi noroasa, de toamna, a plouat indeajuns cat pana si tunurile proaspat vopsite sa rugineasca. Fiul meu doarme. Doarme dus. A ajutat la sortatul munitiei... iar munitie avem destula, cat pentru un batalion de frigate franceze...”

A plouat. M-am trezit tot ud, un pic mai uscat decat m-am culcat. Tata-mi spunea aseara ca am fost cel mai bun marinar pe care l-a vazut vreodata. Nici unul din baietii echipajului format din aproape 30 de oameni, nu a stat in ploaie cat am stat eu...

Dawes, prietenul meu, cu care cersim mereu cate o ciocolata Sylviei (singura femeie aflata aici), imi spunea:
Avem aceeasi varsta, avem aceeasi culoare a ochilor, avem aceeasi musculatura, dar eu niciodata nu te pot invinge pe tine, fiindca esti doar fiul comandantului.
I-am raspuns aproape inoric, ca indiferent cine a-si fi, el tot mai presus ca mine este. Datoriita studiilor, care le apucase o perioada scurta de timp, la institutul Purfoy.

„Jaaaaaaaaaaaames” am urlat intr-o dupa amiaza. –James este numele tatalui meu, dar nu imi permit sa il strig decat pe numele lui real, rareori ii spun tata, si asta se intampla doar atunci cand incerc sa ii explic o problema personala, iar de cele mai multe ori ii spun „domnule comandant”- iar el a venit la mine:
-Ce s-a intamplat?
-Un tun a fost maturat si rasturnat de un val.
-Ti-am spus baiete sa le asiguri. Nu de 2 ori. Nu de 3 ori. Ci de 5 ori. (5 e numarul pe care tata nu il suporta, dar care stie ca ii aduce noroc).
Am stat o zi intreaga, singur, fara nici un ajutor, fiindca toti se infructau cu pestii de abia pescuiti de Sylvia. Seara, i-am spus:
-James, nu le-am asigurat de 5 ori ci le-am asigurat in 5 randuri de 5 ori. Iar atunci a zambit, apoi a inceput sa rada de mine si m-a invitat la masa, sa ma infruct cu niste caracatite, de abia prajite.

Din jurnalul de bord:
„...imi aduc aminte de el cand era mic si facea numai traznai, si daca l-ai vedea acum, cat de barbat poate sa fie, si ma uimeste pe zi ce trece...”
Si iar m-am culcat ud. Si nu ma puteam trezi dimineata urmatoare decat mai ud decat eram. Fiindca transpirasem. Fiindca avusesem cosmaruri cu asiguratul tunurilor...
Iar cand soarele a rasarit, am avut o presimtire... parca se apropia ceva de noi... si nu am mai putut sta in pat. Tata era in cabina lui, dar nu i-am spus nimic, fiindca mai mult ca sigur ma inselam... asa ca am ales sa stau iar o zi afara in ploaie, de data asta, agatat sus, undeva chiar foarte sus, unde imi facusem un culcus dintr-o vela rupta. Aveam un leagan si o masuta unde imi tineam mancarea. Acolo am stat, tot in ploaie, tot ud de 2 zile, dar de data asta cu frica.
Si nu ma inselasem, vedeam in departare, fara sa folosesc vre-un instrument, umbra unei corabii de a piratilor. M-am uitat repede pe busola si am strigat:
-Daweeeeeeees!
Iar el a venit...
-Vezi ce vad si eu?
-Nu.
-Cum nu, tu esti chior? Spune-mi ce vezi!
-Nimic.
(eram sigur ca el nu are experienta vazului in departare, numai eu aveam culcus ca nebunul sus, si numai eu puteam vedea)
-E ceva acolo!
-Eu tot nu vad nimic.
-Jaaaaaaaaaaaames!!!
-Daaaaaaaaaaa?
-Vad ceva!
-Ce vezi?
-Nu stiu ce e, urca repede!
-O balena nu e fiule, e cu totul ceva misterios.
(nu se vedea foarte bine, adica nu se vedea mai deloc fiindca tocmai atunci parca incepu sa ploua mai torential).
-Stiu ca nu e balena, dar ce poate fi?
-O nava?
-Asta spuneam si eu!
Iar atunci, am avut onoarea sa dau din clopot. (clopotul era actionat numai de cei ce vedeau nave inamice in departare, si avea rolul de a avertiza marinarii sa treaca la posturi). Am coborat intr-un suflet, am ajutat la incarcatul tunurilor cu ghiulele si cu niste pietris special – inventia lui tata – si am asteptat.
Au trecut 3 ore... pana s-a apropiat indeajuns, la limita razei de actiune a tunurilor.
Cum plouase, trebuia sa fim atenti, fiindca praful de pusca se aprinde mai greu acum, si poate fi destul de periculos in preajma armamentului...
(va continua...)