Mii de frunze, şi nu exagerez. Parcul era pustiu, părasit, de parcă nimeni nu ar fi venit pe acolo vreodată. Şi totuşi îmi aduce aminte de zilele calde de vară când păşeam pe pavajul fierbinte şi îţi ascultam glasul suav, şi parcă atât de misterios.
Mă ţineai de mână şi îmi şopteai că nimic nu ne va despărţi... absolut nimic. Şi iată-mă acum, toamna, singur, umblând deşart prin parcul iubirii noastre. Veneam zi de zi, pe aceeaşi bancă... la umbră, unde puteam să te sărut, unde puteam să te ţin de mână, unde puteam să îţi spun din suflet că te iubesc... iar acum, mă uit la bancă şi nu am văzut atâta ură în privire ei... nu o mai recunosc.
Îmi îndrept privirea către colţul celalalt... parcă aud un foşnet... ar fi de aşteptat să văd un câine vagabond la ora asta, fiindcă e târziu, e înorat afară, e rece, şi bate un vânt sinistru pe aici. Dar ... chipul îmi pare cunoscut... Parcă ar fi o umbră, dar totuşi e ceva real. Eşti chiar tu? Ce ai fi căutat tu aici? Stai, nu pleca, vreau să vorbim, să lămurim, măcar să conversăm. Dar totul dispăruse.
Mintea mea era aşa încordată şi plină de veninul dragostei încât frunzele îmi păreau a se transforma în chipul ei... Dar părea aşa de reală... parcă mă privea, parcă vroia să vorbească cu mine, parcă vroia să mă sărute... Dar nici un răgaz...
Şi în ziua de azi te aştept pe bancă... şi tu nu ai venit. Număr frunzele... stau... îndur... te caut... Dar tu nu eşti de găsit, decât într-un colţ foarte îndepărtat al minţii mele. Dar atunci de ce încă te aştept?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu