marți, 30 martie 2010
Am o perfuzie și 3 difuzoare
”am o perfuzie și 3 difuzoare.
am un gram, și nu mai am răbdare
mă deconectez de la realitate
lăsând inima în spate.
amanetez vise
și hrănesc plantele cu amintirea verii
îmi vând skaterii
pe 4-5 beri.
te las să mă atingi plătind cu un sărut
sau punând pe tine un tricou mai scurt.
mă nasc de fiecare dată când zâmbesc
și momentan, decât pe Berea și Muzica le iubesc.
mă grăbesc să fiu copil,
nu să fac unul, ce penibil.
din nou alcool,
până rămâne paharul gol,
îl umplem și îl cinstim,
în amintirea vieții,
pe care toată lumea o iubim.”
Plecat
n-am jaluzele la apartament,
eu le am în dulap.
vin-o și tu, e greu fără tine
câinele trebuie plimbat,
și nu, nu de mine.
vin-o și tu în al meu pat,
mereu cald,
adeseori nespălat.
vin-o și tu să simți adierea
din Budapesta,
mi-e dor să-ți desfac berea
mi-e dor să mâncăm ciocolată,
și-apoi să-mi iau bătaie câteodată.
am un balcon frumos,
am și flori,
am spălat și pe jos,
doar să vi tu, că m-am săturat de ciori.
mi-e dor de atingerea ta seara,
în întuneric, când de-abia se topea ceara...
Voi muri în 18 săptămâni
Copilul meu frumos, din scaun cu rotile
îți vorbesc din prag de moarte,
îți las totul, doar ție.
îți las sărutul, să-l ai la îndemână
și-ți las și-un cântec ce urât mai sună:
”viața nu e decât un tablou
dintr-un cavou
aflat într-un depou.
și atât.
viața nu înseamnă viață
viața înseamna moarte, fără speranță.”
și spun că ești un copil, fiindcă asta ești
și spun că ești imobilizată fiindcă...
fiindcă tu nu ai ce să faci,
eu tot mor, tot mă duc în draci
m-ai trage, știu,
m-ai ține, știu.
regret...
te iubesc în pustiu.
sâmbătă, 27 martie 2010
Rămâi cu amintirea
Nu știu nimic de-acest mac,
nu știu nimic nici de acest delfin ce-l plimb cu lesa
nu știu nimic nici de această entitate, te rog,
înțeapă-mă cu un ac, trezește-mă,
dă-mi un pumn în sternocleidomastoidian,
nu-mi pune vin, că nu beau,
sunt într-un proces de metamorfoză,
pune-mi bocancii, toți, în șir indian,
aruncă-mi tablourile și păstrează-mi doar o poză
cu tine și nu mă aștepta.
Să fie totul strict secret, apropo,
Nu mă uita!
vineri, 26 martie 2010
Tablou de război
Îmi șuieră gloanțele,
îmi ghioraie mațele
camarazi întinși
de noroi linși.
de obuze ne ascundem
printre copacii ciuruiți
gri, foști verzi, toți stăm, în tranșee, ghemuiți
de-abia ne vedem.
muniție nu mai avem.
fiecare-și strânge poza mamei la piept
eu o strâng pe a ta
sălbatic concept.
și aștept.
mi-aștept în întuneric moartea,
și parcă nu mai trece - noaptea,
totul e gri și cenușiu,
e dor de toamnă, timpuriu.
caporalul strigă să-naintăm
generalul spune, tot ce avem să uităm
să fim bărbați aste secunde
de moartea fiecare n-are de ce să se ascunde
fiți bărbați în astă întunecată pădure,
fiți bărbați în cristoșii voștri,
pentru mame, flămânde gure,
vin germanii, sunt dea-i noștrii,
vin tancuri inamice,
ne zdrobesc, ca pe niște popice.
fiți bărbați întodeauna,
și-ncepu furtuna...
(nu e tabloul războiului minții mele ci doar o aberație.)
luni, 22 martie 2010
o ultimă romanță
Sunt omul care zâmbește în infern,
pot fi idiotul ce zâmbește etern,
Sunt și pot fi o pisică-n noapte,
sunt și pătură, și șoapte.
E întuneric fiindcă nu-i soare,
e zăpadă, fiindcă e ninsoare,
ploaie nu mai e,
Dumnezeu a murit spânzurat cu a mea funie.
Stăm agățați de o bancă,
noi toți, ăștia... toți mangă
Iar tu? tu ești primitoare de săruturi,
ale mele... te ridici... te scuturi....
M-aș lega de tine, iubito,
știi floarea aia? De ieri? Uit-o!
a fost galbenă, toamna-i trecută
iubește-mă, în primăvara mută.
mâine mergem s-atingem cerul,
mâine vom dezlega misterul
că cică nu știi să zbori,
mâine, azi nu, speră să nu mori
speră că voi fi și eu
sau dacă? Dacă sunt trimis la război în tranșeu
Dacă mi se pune o armă în braț?
Dacă voi muri eu primul? poate chiar spânzurat de un laț
Dacă Dumnezeu e chiar mort?
Dacă voi muri într-un milităresc cort?
Și dacă în loc de sărut, vei simți pe buzele mele, gust de gloanțe?
Ce-ai face? M-ai șterge și mi-ai spune cât de mult m-ai iubit?
M-ai căuta în buzunare? să-mi găsești ultima scrisoare?
Și dacă în ea ar scrie:
”nu mai sunt băiat. sunt un om mare, cu toții suntem oameni mari acum. au trecut mulți ani de când te-am cunoscut. aici, nu trebuie doar să fii mare, ci trebuie să ai binecuvântare, curaj și multe gloanțe. amintirile nu te salvează. John, a murit din cauza mea, că am adormit gândindu-mă la tine (în acorduri clasice de pian). Erai tu, știu sigur, tipa în fustă, cu skateri și multe buline pe tricou. vreau să fiu acolo, să-ți mai scriu măcar o poezie, să mă joc cu părul și cu sânii tăi. Vreau să-mi ștergi trecutul, sau mai bine nu, fiindcă viitor nu va mai fi, sunt conștient de asta. iartă-mi patimile, uită-mi greșelile, și ajută-mă. Am spus că pot zâmbi în infern. nu pot. mi-am spus că pot fi idiotul ce zâmbește etern. nu pot.
E frig, și mă încălzesc nu de la ceaiul ăsta, prost preparat, ci cu gândul la tine și la zilele însorite de acasă, de acolo, de pe balconul apartamentului tău impecabil de frumos (chiar dacă nu ți-am asta niciodată). Stau cu gândul la praful ce ne intra în ochi în după-amiezile portocalii și pline de suspans când ne certam. E frig iar și când mă gândesc că seara, ne întorceam degerații pe același drum, făcut de o mie de ori poate, și fiecare își călca pe propiile urme, lăsate în nisip și în pietriș.
Aici se aud cum trec obuzele chiar pe deasupra noastră. și, sunt mai multe decât săruturile pe care mi le-ai oferit tu, mult mai multe. sunt obuze anti-sociale, ce îți vor moartea și pierirea. ascult aceeași melodie în cap, am și învățat-o, știu că e ultima melodie pe care o voi asculta, știu că îmi vei găsi biletul undeva împachetat bine în buzunarul de la cămașa asta în carouri, de sub sacoul verde-camuflat. cred că sunt singurul soldat care are cămașă în carouri pe sub el. știam că ai să mă vezi.
știam.
știam că am să mor!”
ce ai face?
duminică, 21 martie 2010
Cuvântu-mi lemnit
Cuvântul meu e obosit
în astă seară,
și ascult bătânt clopot aurit,
de-odinioară.
Borduri îi fâlfâie calea
în întunericul aproape sumbru...
Cuvântule, zbori, prinde aripi - ca un vultur
Nu lăsa asfaltul să te-n groape
Tu ai în litere inscriptată fericirea,
e încă seară, va fi noapte,
iar suvița libertății-n vânt îmi bate
Tu ești mufa nedreptății.
Din birou îți scriu,
Cuvântule, te vreau aproape viu.
(o înțelege doar cine poate)
marți, 16 martie 2010
Testament.
E doar o chestie neînțeleaptă a nedreptății. Ciudat e faptul că am stat și m-am rugat:
” Nu-mi dispărea soare pribeag! Doar de tine am nevoie!”
Nu mă simt scârbit de propria poftă de viață ci doar mi-am dat seama, târziu, că fericirea-i integrată în scurt metrajul vieții mele și numai eu pot rula filmul.
”În camera goală,
Lumânări stinse de vânt,
Nimeni nu mă cheamă,
Nimeni nici un cuvânt.”
Și totuși îmi așteptam moartea. Mergeam în paralel cu norii. Pe deasupra mea circulau curenți de aer reci, dar nu-mi făceam griji, eu sunt aici, pe Pământ, momentan.
Stau câteodată și-mi spun:
”am să las ceva?
am cui?”
Da, dar n-am ce.
Sunt târâtura pulii mele, sunt cetățeanul fără cap, și cumătrul fără barbă. Sunt Mihai.
Și am să mor.
sâmbătă, 6 martie 2010
Durerea unei mame
”...și avea ochii plăpânzi. Mai dulci ca mierea. Păcat. Păcat că ai plecat! de m-ai auzi acum:
-A-și face totul pentru tine. Chiar și orice!
Și stația se umplea... și lumea se strângea și o asculta pe biata femeie bătrână ce-și plângea copilul...
-Dumnezeu a vrut ca bunul meu copilaș să mi-l smulgă din brațe, să-l arunce într-o mașină, să-l izbească de un pom și apoi să dea cu trupul lui de pământ. O fi prins aripi așa cum își dorea el? în acel alb necunoscut de noi toți? Oare îmi simte durerea mea de mamă? Dar oare de ce-l visez noapte-de-noapte că stă lângă mine, sprijinit cu spatele de sobă și cu mâinile strâns încrucișate, și mă privește cu lacrimi în ochi, cu ochii aceia, parcă ocrotiți și totuși de înger... ”
miercuri, 3 martie 2010
Ea e o cioară
(notă: Morgen - se citește Morgăn)
E o cioară, Morgen își are numele,
Și când zboară, zboară cu sutele,
Și se duc, au un lider nebun,
Un corb, care parcă sub cioc are-un tun,
Nimic nu-i stă-n cale,
Călătorește-n fiecare punct ce-l vede-n zare.
Dar Morgen asta e tare haioasă,
Are și clipe când e furioasă,
Odată stătea pe-o stalactită,
Iar amica ei, Teo, pe-undeva pitită,
Și trebua s-o găsească
Și-a căutat-o, o-ntreagă iarnă românească.
Dar are suflet bun cioara
Așteaptă să se-nmulțească, atunci când vine vara.
Dar trebuie să se-nmulțească nu glumă,
Au avut pierderi mari în Haiti, și încă tună,
Le-au luat valul direct din copaci
Degeaba urlau ”cra-cra-cra” ca-n draci.
Nimeni nu le-au înțeles,
Toți și toate cu moarte s-au ales.
Și Morgen ascultă,
De la o prietenă d-acolo, ce-i pe ducă:
-Cra-cra-cranii sunt înșirate
Pe străzi, aproape în asfalt băgate,
Atât de mare a fost apa
Și te-apucă o emoție... din aia... dar tot degeaba.
Și scuză-mă, să nu fiu indecentă,
Dar populația-i proastă, e dementă...
Oamenii proști de-ar găsi un garou,
Și l-ar lua cu ei în birou,
Și l-ar pune-ntr-un tablou,
atât de fraier e un om, un bou,
Tot noi ar fi trebuit să fim cele,
Care ajută când sunt măcele.
Noi ciorile, ce vedem de sus.
Noi ciorile, ce știm cu adevărat
ce-i ăla un apus.
luni, 1 martie 2010
Primăvara
E o zi senină,
sunete plăpânde
multă lumină
şi zgomote multe.
Copiii aleargă printre flori
Şi zbieră, de nu se mai opresc,
Eu, sunt exact printre nori,
Aceia, ce nu se ivesc.
Ghioceii zâmbesc,
Iarba înverzeşte
Fluturii trăiesc,
Albina-mbătrâneşte...
Oamenii tresar,
La primul mărgăritar
Şi dispar...
Şi toţi se transformă-n grădinar.
Şi fetele zâmbesc,
Sclipitoare mărţişoare
Şi oamenii iubesc,
Prima zi cu soare...
Am plecat
Am plecat departe
cu tine-n gând
nu mă mai întorc
nicicând.
timpul nu va conta
secundele nu vor exista.
cale lungă voi avea
să ştii
dar tu vei fi aici, indiferent de ce,
aici în inima mea.