îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

18:25




     ... trecerile de pietoni se tot aglomerau, și se tot aglomerau...dar timpul s-a schimbat mult de atunci, s-a ajuns la chitară și blugi. I-a tăiat pentru că așa îi stătea lui bine. Cu părul lung, prins într-o bentiță galbenă ori neagră. S-a despărțit de prietena lui, pentru că îi lua mult timp să se încheie la șireturi, iar pentru el timpul e cel mai important. Mai important decât ”voi toți”, după cum afirmă.

         Îi place să vegheze noaptea la telefon, vorbind sau cântând la chitară. Nu prea fumează dar totuși fumează, gândește pe dos. 

          Fiecare pas făcut pe toc o făcea din ce în ce mai hidoasă, pe tipa cu care avea de gând să se ducă la cinematograf. Iar când a ajuns la casa de bilete a cerut 2, vânzătoarea uimită că el este neînsoțit, și după lungi discuții, nu i-a mai dat nici măcar un bilet. Tipa pe tocuri nu exista, dar avea o realitate a lui, iar asta îl demoraliza. Moldova ar fi trebui să fie aici în mintea lui. Vodka ar fi trebuit să fie dată gratis consumatorilor fideli. Se trezește, un adolescent, în lume unde toți vorbesc altă limbă. Prețul rătăcirii scrisorilor se vede și acum, a lăsat urme pe birou, de care numai el știe. Se așează în genunchi și mănâncă. 

           așa cum nu a mâncat nimeni niciodată. orice. 




marți, 25 ianuarie 2011

Femeia timp



  Mi-am așternut generalitățile

într-o perpendiculară perfectă 

ce ducea spre șubredele voci ale unei femei

care nu se oprea, acea femeie mergea.


  Am lăsat crengi peste altarul

improvizat de mine,

mi-am tăiat unghiile și am hrănit

scheletul unui câine cu ele

doar ca să pot spune:

”am dăruit o parte din mine.”


  Mi-am întins rufele-ntuneric

și le-am lăsat a le îngheța

să le pot rupe apoi, să le folosesc

în loc de prospop

pentru a-mi opri sângerările.


  Am sunat la Cairo și am spus:

”alo, e acolo cienva? pentru că eu nu sunt aici.”

mi-au spus că sunt nebun și le-am închis

am aruncat și c-un pahar de apă în ei

la figurat vorbind, eu doar mi-am udat mobilul.

  

  Mi-am lăsat femeia în pace

și i-am promis că n-o mai deranjez,

ea se răzbună acum

și trece mult prea repede. 

marți, 18 ianuarie 2011

01:01


         Să intri așa prin mine și să nu-ți ceri scuze? Când... ar trebui măcar să-mi lași un bilețel pe frunte când dorm: ”Domnule, scuzați deranjul, nu am știut că sunteți așa pretențios.” Ai fi putut să îmi înregistrezi sforăitul, să-l tragi în mii de bande, un regizor să le transforme în cadre și să iasă un film (fie el și scurt-metraj) de succes, cu sforăitul meu pe fundal. 

         

            Un domn și o doamnă cum ies dintr-o cafenea, terminând cofeina cu vodkă de băut, amețiți, cu un drum lung până acasă, ținându-se de mână pe străzile din New York (nu regizorul, ci eu am ceva cu orașul ăsta), ascultând trompetiși și tot felul de saxofoniști încercând să redea în stradă muzica jazz, trecând pe lângă ei, pentru că buzele domnului și doamnei noastre (îi numesc așa pentru că au doar 17 ani), sunt mult prea împerecheate să le dea atenție, nici măcar cu coada ochiului, dar, nici măcar cu coada urechii. Dar am zis deja că i-a auzit. El, sau ea? probabil ea, (ele mereu sunt atente la orice) deși nu a recunosc asta. Am cunoscut-o personal. O chema... am uitat... era simpatică. era și noapte. și nu prea o vedeam. eram pe un gang, doar am avut o lungă discuție cu ea, șiii.. mi-a spus... multe... un... ”bună” fugit. Eu îi cunosc pe amândoi, aceeași cafenea, aceeași cafea cu vodkă, aceeași oră, aceleași priviri, aproape că același soare. Deși mereu când am fost acolo ploua. Și culmea e... că în localul ăla niciodată nu am pășit eu, el, sau ea. 

          Un el nu a existat niciodată. Îmi plăcea să cred că acel el sunt eu. Deși, pe ploaie, eu mă topesc, el nu se topea, devenea curajos, ploaia îl făcea viteaz, era gata de orice sărut instant, de orice băltoacă luată în talpa bocancilor în plină vară, orice ochi verzi cu pupile dilatate. 

          Un el nu a existat niciodată, doar pentru că există o ea, care ar bea vodkă într-o cafenea cu mine. 



miercuri, 5 ianuarie 2011

20:22






            Ne-a spus cineva că vocea noastră sună mai sexy prin telefon? Vreau să aud ploaia prin telefonul meu, ceaiul vărsat pe masă, un lătrat în toiul nopții și o stea căzătoare. Că tot a venit vorba de cadere, îngerului meu i-am provocat un cucui. L-am uitat undeva suspendat. (și încă o observație despre îngerul meu: îngerul meu nu dă, îngerul meu cere).

            Mi-am adus aminte, de îngerul meu. Ah, futu-l. Mi-a lipit foi prin cameră, l-am lipit odată cu afișele, undeva sus... și mi-am spus: ”Sistem rudimentar englezesc de căcat, e tot ce fac eu. Hai să beau un ceai, sigur îmi trece”.

              L-am simțit de multe ori, l-am simțit... lipsă. E menit să stau să judec acum? Ardem amintirile le aruncăm, mă mut în Budapesta și mai scriu ceva... dar le lăsăm pe toate. mă mulțumesc acum că am un telefon prin care vreau să aud ploaia, ceaiul, lătratul și steaua.