E liniste. E tacere. Nu te aud. Esti departe. Nu-ti voi mai simti parfumul fardurilor ceva timp. E seara. E frig. Nu mai sunt cu tine. Tristetea in trup mi se sparge. In noaptea asta nu te voi mai tine de mana, nu imi mai voi da bluza jos ca sa o pun pe umerii tai reci, nu ne vom mai uita la Luna, si nici nu te voi mai saruta. Sunt plictisit. Sunt obosit.
Am sunat-o. Nu mi-a raspuns. Am insistat. In zadar. Stau pe o bordura. Las masinile sa imi treaca la mica distanta. Nu ma mai incanta nimic. E liniste. E tacere fara valurile ei de cuvinte. Ploua. I-as dedica acel curcubeu din dreapta mea. Dar stiu ca nu m-ar intelege. Asa ca stau in ploaie ca un prost. Nu am umbrela, si nici nu vreau. O vreau pe ea.
Ma simt de parca a-si fi in Decembrie. Imi e frig. Iau un taxi. Ajung acasa. Ma pun pe fotoliu. Imi iau un ceai. Scriu aceste randuri: „Imi pare rau de tot... a-si vrea sa fiu pe un camp cu tine acum, sa ne alergam, sa ne sarutam, sa ne luam de mana, si iar sa alergam. Sa iti acord mai multa atentie. Sa iti deslusesc mai mult privirea. Sa ne intindem pe iarba, si sa imi conduci mana stanga prin parul tau blond. Iar mana dreapta sa o strangi pana se inroseste.”
Dar... e noapte. Ploua. Pe fereastra se preling picaturi negre. Tuna. Sunt nelinistit. Stau la lumina lampii, si ma joc cu stiloul, incercand sa imi fac curaj sa o mai sun macar o data. Dar, totusi, raman in tacere. Fluier. Singur. De nebun. O iubesc. Ea nu stie. E departe.
Si in continuare ploua in tacere...
Mihai. Stau si ascult tacerea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu