îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Pe-o bucată de hârtie

Il vad pe Marcel care scrie pe o foaie o romanta. Nu disting nimic din scrisul lui mic si inclinat, decat unele cuvinte: „Imi-esti-ca-un-vis”. Si se opreste
-am terminat, spune el cu un ragaz obositor.
-eu nici nu am inceput, ii rostesc.
Ne-am propus sa facem un test, sa scriem despre o fata din copilaria noastra pe care am placut-o.






Eu am zis asa:

„Inca-mi amintesc cum mi-am luat prima bataie. S-a intamplat pe o strada intunecata intr-un colt de garaj. Un burtos m-a batut pret de cateva minute cu pumnii si picioarele pe cand eu abia implinisem 10 ani. Cainii latrau. Lumina era stinsa. Era mult praf in jurul meu. Peretii parca erau inchisi, fara nici o fereastra. Ma rugam sa nu vada bucata de lemn rezemata in stanga mea. M-a aruncat si m-a trantit de cateva ori, nu aveam cum sa scap. Eu stateam ghemuit si plangeam. Protejam trandafirul rosu pe care tocmail il furasem din gradina. Nu am simtit durerea. Nu am simtit nimic. Ma gandeam doar la blonda careia vroiam sa i-l dau. Era cu 7 ani mai mare ca mine. Iar eu credeam ca ma iubeste. In ziua aceea toate lacrimile mi s-au scurs pe floarea aceea. Tot in ziua aceea am capatat cele mai multe vanatai si julituri pe corp. In incercarea mea de a fugi, intr-o seara tarzie de vara, mi-am agatat pantalonii in gard si m-am ales cu o doza de bere in cap aproape plina, dar nu m-a mai prins de atunci. Imi era frica uneori sa trec pe acolo, sa-l vad beat. Dar scapasem. Trandafirul parca nu mai avea culoarea simpla rosie. Avea un rosu pasionant cu picaturi sarate pe el, tresarat cu tepi ascutiti, iar majoritatea se gaseau si in pielea palmei mele. Eram fericit. Plangeam. Dar nu vroiam sa plang. Dar eu plangeam in continuare. O asteptam. O asteptam sa treaca prin coltul in care o vedeam aproape in fiecare seara. Cu siguranta ma asteptam sa mearga ceva prost, fiindca nu mai venea. Stateam si ma gandeam. Dar ce faci atunci cand raspunsul pe care il anticipezi nu-ti convine de nici o culoare? Trecea exact cand se aprindeau luminile strazii. Iar ele deja deveneau orbitoare. Eram acolo de ceva vreme. Inebunisem. Ma jucam cu frunzele, dadeam cu piciorul in pietre. Mai aveam putin si dadeam cu capul de bolovani.
Dar, eu am asteptat. Si imi amintesc exact ca avea o bluza roz. Iar langa bluza aceea se ivea o mana. Ce era stransa in jurul umerilor ei. Era a unui baiat. Parea fericita alaturi de el. Parea doar un pic mai mare ca mine. Si ma intrebam ce are el iar eu nu am. Ma intrebam de ce are el ochii albastrii iar eu caprui. Nu ii puteam schimba? Nu puteam si eu sa fiu genul acela de baiat din spatele blocului care sa joace football mult si sa aibe o fata frumoasa langa el?
Si trecu pe langa mine de parca nici nu ma observase. Era tarziu. Ma durea capul, si nu numai. De abia atunci am simtit durerea. O durere adevarata. Din toate punctele de vedere. Nici macar nu si-a luat privirea din ochii lui.
Si eu ma jucam cu tepii trandafirului. Strangeam tulpina cat se poate de tare, intrandu-mi tepii-n mana doar ca sa nu mai simt durerea. Eram aproape plin de sange pe maini, pe spate, pe picioare si pe gat. Aveam ochii obositi. Plansi. Si imaturi. Ma gandeam la milioane de lucruri doar atunci cand a trecut pe langa mine. Unul dintre ele era acela sa ii dau trandafirul de fata cu baiatul acela, dar ma gandisem eu mai bine ca deja am incasat-o in ziua respectiva, si nu vroiam alte vanatai.
Da, am respectat realitate. Tot realitatea imi spunea ca puteam sa o am. Dar nu am avut-o niciodata. Iar trandafirul? Trandafirul i l-am lasat langa poarta a doua zi de dimineata. Exact in ziua in care a murit. “






Lui Marcel i-a placut. Pacat ca nu am relatat cu sinceritate. Bataia incasata a fost adevarata, relatia ei cu baiatul a fost reala, numai ca trandafirul l-am aruncat a doua zi de dimineata in tomberon. (iar fata inca traieste, e o buna amica de a mea).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu