îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

vineri, 12 decembrie 2014

01:00


        Mi-am aruncat jumătate de pahar de whisky pe geam și m-am mințit că l-am băut. Așteptam să aud un ”nu ți-e rușine?” dar nu, așa că mi-am văzut liniștit de jumătatea mea de țigară în continuare. Aș putea spune că viața mea se rezumă la jumătăți deși recunosc, duc multe lucruri până la capăt.
         Aici, în centru țării, apa e mai tare. Oare apa are alte gusturi pe măsură ce te depărtezi de locul natal? Nu mă pune Mihai să mă întreb cum este apa acolo unde vrei tu să ajungi, pentru că nu știu să-mi răspund.
         Este lăsată noaptea de mult aici, peste mine, peste tine și peste tot ce se vede pe geam. Încerc să nu scot prea multe sunete, să te las să dormi liniștită în timp ce eu îmi rezerv onoarea de a scrie, de a bea whisky, apă, de a-mi face o țigară. Am fumat decât jumătate . M-am obișnuit cu jumătățile pe care mi le dai tu.
           E o goană după vorbe frumoase afară, dar noi nu suntem așa. Ai spus: ”dacă cineva ar pune o cameră și ar înregistra ce facem noi, ar spune că suntem nebuni”. Ai spus destule.
           Ai recunoscut că îți este frică să mergi la patinoar doar ca să nu râd de tine că nu mai știi să patinezi. Înseamnă că eu sunt chiar important, nu? Sau înseamnă că te-ai apucat de cu totul alte lucruri și ai uitat să mai faci ceea ce îți dorești cu adevărat.
           Găsesc la standuri bucăți din tine; Roșia Montană, dulciuri, căciuli... adică din mine. Îmi este frică de ziua în care o să mă uit la tine și nu o să mă mai recunosc. De ziua în care voi fi diferit față de cum mi-am propus eu să fiu. Consider că am o putere infinită alimentată de nu știu ce instrument asemănător vântului, pe care nu-l mai simt de când cumpăr benzină și-o bag în mașină.
            Una din melodiile mele preferate este una din melodiile pe care tu le urăști. Dar acea melodie m-a alimentat o perioadă, în strânsă legătură cu vântul, pe care-l simțeam 8 ore pe zi, uneori și 10.
            Mă simt ușor programat să termin o carte și să-ți tot repet: Tu, ego-ul meu, vei fii singurul care vei înțelege. Nu vreau să ajung în momentul în care ar trebui să o scriu în căderi precis calculate de cărți.

luni, 18 august 2014

Corcodușe în zăpadă

             



              Sticleții zburau ca fluturii turbați într-un miros de paradis îmbâcsit  de petrol,
 oamenii își făceau cruci cu mâna lor dreaptă și cu singurelele lor trei degete rămase în urma
 minciunilor de-o  viață.   Eu miroseam a insolație și îmi tăram bocancii prin praf, mă simțeam un punct de sudură ștrangulat cu toata forța de soartă . Dacă așa a fost să fie așa este, tot auzeam. Dacă așa a fost să fie hai  să facem să nu mai fie așa. Corcodușe în zăpadă - mă gândeam. Am ajuns la 20 de ani, și eu înca știu să mă joc,  dar de data asta cu sufletul meu.




marți, 25 martie 2014

01:51



mergeam călare noaptea prin munți , luna promitea potecă si trecători. Trecătorii mai mult alergau
în diminețile deja pline. Plinul era făcut, mai mult în mintea me(a)rgeam călare  noaptea prin munți cu felinarele aprinse. Mă opream rar la fântâni, niciodată nu mi-a fost frică de înălțime, dar întotdeauna să cad. Miezul nopții e albastru, la fel ca sângele meu când temerile-mi devin speranțe. Mergeam călare noaptea prin munți, luna-mi lua ultimii bani pe ipotecă și ăia oferiți de cine știe ce trecători în alergarea lor. Diminețile erau pline de mine, pline de viață, pline de viața din mine, iar eu eram la înălțime, fără temeri, deci fără speranțe.

sâmbătă, 22 martie 2014

luni, 3 februarie 2014

23.37




           Doar drumurile romane mai duc încă undeva... Doar cele mai vechi urme mai duc undeva... Unde începe pasajul? Chiar și câmpiile, chiar și Ploieștiul. au pasajele lor secrete.

                         De data asta merg până la capăt. E ciudat că sunt așa de calm. Ceață, frig. Îmi iau un pulover, mi-e frică de frig. E o jachetă foarte bună. Un chilipir. Atât doar că are buzunarul rupt. Ea mi-a dat-o. Pietricele pe acoperiș. De ce? Ca să nu zboare? O prostie, la fel ca și jacheta. Mi-ar plăcea să zbor. Avionul se învârte în cer deasupra Africii. Într-o zi se va prăbuși. E frig. Mâinile mele au fost întodeauna calde. E un semn bun. Cât e ceasul? Soarele apune. La vest, logic. Acum știu în ce parte e vestul. Întotdeauna mergeam în vest, spre a doua mea casă. În momentul ăsta mă îndrept spre est, mi-am luat 10 bilete. Soarele este în spatele meu, iar în stânga mea se află o stea. E bine: soarele și o stea. Dansez așa frumos, de unul singur. Oare a primit gândul meu? Nu vreau să mi-l citească. Estul este peste tot. Oameni ciudați, stigă. Nu-mi pasă. Toate aceste gânduri. Prefer să nu mă mai gândesc. Dar nu cumva tot ceea ce văd, aud și miros este doar un miraj al lumii dinaintea lumii? Cum se face că eu, cel ce sunt, nu am fost acolo înainte de a fi acolo...

miercuri, 1 ianuarie 2014

..dincolo..

 
       

  E vânt și ploaie și-i vezi la biserici, la colțuri de piețe, pe străzi și spitale. Bătrânii înfometați cu ochii pierduți și tulburi. Trăind din amintiri de mult apuse. Dar foamea e mare. Cu mâna întinsă. Cu pașii agale, privirea e pierdută, așteaptă bănuțul să cadă, din cer de s-ar face o groapă înauntru s-ar duce. Rușinea e mare și foamea la fel. Au fost cu istorii, trăiesc din trecut, se roagă să n-apuce ziua ce vine. N-au casă, copii-s departe și banii la fel. Cimitirul e prietenul lor, dar rândul e mare. Rușinea la fel. Au fost oameni de bază, drepți ca bradul de munte, ce mută stânci din priviri și opresc puhoaie de apă. Acum foamea e mare. Ăsta-i destinul ce scrie cu piatra bătută de daltă. O viață înainte. Aștepți ca să treacă și apoi vine apusul, cu ruga să stingă lumina, și ploaia să nu curgă. E frig și vânt, acolo ei sunt, cu mâna întinsă se roagă, ca ziua ce vine să n-apuce, căci frigul la fel, și foamea e mare. Îi vezi ca părinți, bunici și unchi și dulce și caldă să-ți fie privirea când lași să cadă un gram de speranță în mâna-i uscată de vreme. N-au timp de mulțumire, nu mai vor să-ți vorbească. Nu cred în iluzii spulberate. De mult frunzele lor sunt uscate. Așteaptă să pice, să cadă, ca altul să-i ia locul, din piețe, biserici, spitale. O lacrimă de pierzi și vezi că dimineața omul cu barba-i albă și mâna întinsă nu este și crezi că întârzi, te înșeli, căci locul și rândul pe al lui nume trecură hotarul. Odihna e mare și somnul la fel!