îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

miercuri, 27 ianuarie 2010

El, ea. Au reușit.


Stătea în cadă. nu zâmbea, ci râdea. ieșeau aburi din camera aceea de hotel din new york. prietena lui, Beatrice, stătea în aburii aceia, cu părul ud, și se machia, roz, mov și verde. nu încercase niciodată combinația asta de culori. dar în seara asta da, avea și de ce. cu câteva ore în urmă, Flavius, a reușit să-și publice propria carte, pe care tot încerca să o promoveze de patru ani. oferta i-a fost propusă de un cetățean român ce trăia însă în belgia, Tudose Constantin, fost profesor de fizică la Facultatea de Filosofie din Bucuresti. aveau să primească un procent de 20% din prețul inițial de vânzare, aproximativ 5 dolari per buc. la fiecare american ce-o cumpăra. 

în seara asta aveau să cineze la cel mai luxos restaurant din apropiere. zâmbeau amândoi, și-și amintesc cum se tot contraziceau pe diferite teme. se iubeau, și acum se iubesc la fel de mult. au avut noroc. au avut ambiție.

(atenție, îmi iau elan)

Adolescența


N-avea mai mult de 16 ani când s-a apucat de droguri. știi tu, când s-a întâlnit cu un tip cu șapcă întoarsă, îmbrăcat în țoale largi, cu un hanorac gri, cu glugă, stând undeva într-un colț untunecos al unei intersecții, cu un pliculeț în buzunar, târziu în noapte. greu a sesizat că a devenit dependent. se crede forest gump când își ia doza zilnică. e capabil de orice. acum? acum e mai greu. are o prietenă. el o numește ”pizdă”. sună șmecher. dă bine tovarășilor când zice ceva de ea și apoi adaugă ”pizdă”. da, exact, sună bine, dar el e cel care plătește acum dublu, fiindcă și ea se droghează. azi a tras singur. mult mai mult ecât îi era nevoie, mult mai mult decât îi trebuia. e tulburat, are mintea în ceață, și mai mult ca sigur, stă cu gura căscată și visează. și te gândești că acum ceva timp era cel mai invidiat de pe stradă. a visat de multe ori că va fi mai tare ca Hagi, asta ne spunea zilnic... acum se laudă că-l cunoaște pe Spoitorul, pe Dobre și alții. e liniștit, e perfect conștient că totul se va termina într-o zi.

dar să nu-l întrerupem...

Vera


Vera.

     Are 11 ani și regretă din suflet că s-a născut aici, în românia. stă în dorobanțu. are ochii perfecți albaștrii, în contrast cu obrajii pistruiați. mama ei a murit acum ceva timp. ea n-a gustat niciodata dintr-o prăjitură dulce. ci doar din cele presărate de amarul vieții. sta, și plânge în așa zisă cameră a ei care nu este mai mare decât lungimea mâinilor tale. tatăl ei este paralizat. ea are prietene dar care parcă sunt dezgustate unghiile și de de hainele ei,  câteva cârpe cusute de fratele ei, de 13 ani. alexandru. care muncește din greu cu fiarele și cu bidoanele. Vera îl iubește din inimă pe Star. câinele ei, care o însoțește peste tot, și doarme cu ea. chiar dacă vera are mai mulți purici ca el, câinele nu se supără, ba din contră, o pupă în fiecare noapte, și îi șterge lacrimile, lacrimi parcă de sânge. dar cel mai important e ca o încălzește cu blana lui, mai mult gri decât albă.

în fiecare seară, vera, se roagă cu tristețe: ”Întărește-mă, Doamne, și transformă frica și durerea mea în pace și bucurie. Alungă, Doamne, toate gândurile care nu vin din Tine, Dumnezeul meu, și nici din dreptatea Ta. Coboară-mă în Lumina Ta și mă luminează!”

și mereu, la sfârșit, o roaga pe mama sa să o ajute și să se arate atunci când îi e mai greu. 

chiar dacă nu are bani, alexandru, i-a cumpărat unele dintre cele mai speciale cruciulițe găsite la biserici. 

amândoi, umblă desculți, cu burțile goale și cu ochii mereu înlăcrimați dar niciodată nu se plâng la nimeni. 

Praful pus peste sufletul lor e prea mare. 

”Dumnezeu îi va ajuta pe cei ce merită.”

actorul


și el își ascundea tristețea sub o cămașă în carouri. era actor. însă piesa lui de teatru se apropia de sfârșit. parcă scenaristul vieții lui i-a introdus o secvență în care trebuia să înfrunte viața și să-și aștepte moarte. cu nasul scurs. ochii închiși. și riduri aplatizate pe frunte, dă din cap și acceptă. avea un medalion de aur la piept, biblia în buzunar și multă credință în suflet. ținea o umbrelă, ca acele milioane de molecule de apă să nu-i șteargă menirea. era conștient de ce vroia să facă. știa că nu mai este iubit. își dorea chiar și un copil. dar viața i s-a scurs. parcă dintr-o dată una peste alta nu-și mai dorea nimic, decât liniște. în ceruri.
își făcu cruce, își șopti ”Amin” și-și făcut vânt.

Trecerea

Mihaela privește pe geam,
iar ea când privea, eu plângeam,
copacii cădeau,
umbre se iveau,
într-un parc zgomotos,
într-un peisaj nu tocmai frumos.
în lacrimi și în măcel
ea era rea, mai rea decât el.
iar în timp ce plângea, vejteji trandafirii,
și se pierdea, sub o perdea, pe ploapele subțirii.
pe sub aripi ascundea o spadă
și în suflet nimic nu lăsă să cadă,
peste acest loc, un haos fără nume
dar haosu-nseamnă o epocă, ș-o lume.
e-o lume neagră, un prieten nu se oprește
niciodată n-o să stea sub lună cu cineva ce-i zâmbește.
căci inima rănită a bietului poet,
nu mai cântă speranță și nici regret.
ar vrea să facă ceva nedumnezeiesc
dar cineva îi strigă: ”ești un suflet omenesc.”
tu ești ca mine, avem ochii la fel
și n-avem nici bani în portofel.
-dar a-și vrea și eu rochițe delicate
-dar și eu eșarfe colorate
-dar a-și vrea și eu să ating un soare
-dar și eu să primesc o floare.
dar totul se duce, ca un gând
aci umflat, mai încolo spumegând,
și-i șoptește: a-nceput să-mi fie dor de fericire,
nimeni nu-mi va dărui vreodată iubire,
văd că anii se duc,
dar stau, pe toate să le-apuc,
și-ntr-o noapte furtunoasă
un bilet pe o masă, într-o cameră-ntunecoasă:
”Iartă-mă că am murit,
Prietenul meu,
mult iubit!”

și la-nmorâmntare
prietenul, nu-i apare.
și-n ziua aceea nici un fir de culoare
nu se ivește sau dispare.

joi, 14 ianuarie 2010

Și nici nu știu...

Ea e oglinda mea. oglinda aia din colț în care mă văd numai așa cum vreau eu să fiu. aici, aici e lampa lângă care scriu. scriu cu stiloul Patriciei. a Patriciei cea mofturoasă care-mi spune mereu că scriu urât. urât sunt eu. eu sunt Mihai. iar Mihai stă în pat. într-un pat în care se gândește. gândește că îi e dor de ochii ăia, mari și verzi. pentru ea verdele înseamnă totul. iar pentru mine totul înseamnă ea (inclusiv verdele, pe care nu-l suportam dar care a început să-mi placă). asta nu-i o scrisoare, dacă era scrisoare se înțelegea ceva. asta e așa, ceva scris, și am scris-o când am fost dus de valurile de alcool.
și nici nu știu ce îmi plac, dar mie? Mie...
Îmi place multe!