o ultimă romanță

Sunt omul care zâmbește în infern,

pot fi idiotul ce zâmbește etern,

Sunt și pot fi o pisică-n noapte,

sunt și pătură, și șoapte. 

E întuneric fiindcă nu-i soare,

e zăpadă, fiindcă e ninsoare,

ploaie nu mai e,

Dumnezeu a murit spânzurat cu a mea funie.

Stăm agățați de o bancă,

noi toți, ăștia... toți mangă

Iar tu? tu ești primitoare de săruturi,

ale mele... te ridici... te scuturi....

M-aș lega de tine, iubito,

știi floarea aia? De ieri? Uit-o!

a fost galbenă, toamna-i trecută

iubește-mă, în primăvara mută.

mâine mergem s-atingem cerul,

mâine vom dezlega misterul

că cică nu știi să zbori,

mâine, azi nu, speră să nu mori

speră că voi fi și eu

sau dacă? Dacă sunt trimis la război în tranșeu

Dacă mi se pune o armă în braț?

Dacă voi muri eu primul? poate chiar spânzurat de un laț

Dacă Dumnezeu e chiar mort?

Dacă voi muri într-un milităresc cort?

Și dacă în loc de sărut,  vei simți pe buzele mele, gust de gloanțe?

Ce-ai face? M-ai șterge și mi-ai spune cât de mult m-ai iubit?

M-ai căuta în buzunare? să-mi găsești ultima scrisoare?

Și dacă în ea ar scrie: 

”nu mai sunt băiat. sunt un om mare, cu toții suntem oameni mari acum. au trecut mulți ani de când te-am cunoscut. aici, nu trebuie doar să fii mare, ci trebuie să ai binecuvântare, curaj și multe gloanțe. amintirile nu te salvează. John, a murit din cauza mea, că am adormit gândindu-mă la tine (în acorduri clasice de pian). Erai tu, știu sigur, tipa în fustă, cu skateri și multe buline pe tricou. vreau să fiu acolo, să-ți mai scriu măcar o poezie, să mă joc cu părul și cu sânii tăi. Vreau să-mi ștergi trecutul, sau mai bine nu, fiindcă viitor nu va mai fi, sunt conștient de asta. iartă-mi patimile, uită-mi greșelile, și ajută-mă. Am spus că pot zâmbi în infern. nu pot. mi-am spus că pot fi idiotul ce zâmbește etern. nu pot. 

E frig, și mă încălzesc nu de la ceaiul ăsta, prost preparat, ci cu gândul la tine și la zilele însorite de acasă, de acolo, de pe balconul apartamentului tău impecabil de frumos (chiar dacă nu ți-am asta niciodată). Stau cu gândul la praful ce ne intra în ochi în după-amiezile portocalii și pline de suspans când ne certam. E frig iar și când mă gândesc că seara, ne întorceam degerații pe același drum, făcut de o mie de ori poate, și fiecare își călca pe propiile urme, lăsate în nisip și în pietriș. 

Aici se aud cum trec obuzele chiar pe deasupra noastră. și, sunt mai multe decât săruturile pe care mi le-ai oferit tu, mult mai multe. sunt obuze anti-sociale, ce îți vor moartea și pierirea. ascult aceeași melodie în cap, am și învățat-o, știu că e ultima melodie pe care o voi asculta,  știu că îmi vei găsi biletul undeva împachetat bine în buzunarul de la cămașa asta în carouri, de sub sacoul verde-camuflat. cred că sunt singurul soldat care are cămașă în carouri pe sub el. știam că ai să mă vezi.

știam.

știam că am să mor!”

ce ai face?