El era el. Era emoționat. Era rezemat de o bancă, cu picioarele cruciș. în stânga lui era tipa care purta culoarea roșcată în păr. era tipa căreia îi zâmbea din orice. era fata care nu-l făcea să se simtă în largul lui. el se dădea atent la vorbele ei, însă îl cuprindeau fiorii, nici măcar nu știa despre ce vorbește. se pierdea cu firea. transpiră. zâmbea. clipea des. furori. cer albastru. era palid. nu auzea decât mașinile din fața lui. o vedea numai pe ea, chiar dacă nu se uită la ea. iar atunci când o făcu...
leșină...
se trezi la spital. se uită în jur. a stat câteva secunde să realizeze unde e... și-și făcu curaj:
-Auzi... tu, tu mi-ai provocat toate astea, nu, și nu râde. vorbesc serios. nu auzeam decât mașinile, și chiar dacă nu mă uitam la tine eu te vedeam. aveam gâtul uscat, părul simțeam că mi se dezlipește de corp. iar eu? eu părăseam lumea muritorilor și mă țineam cu tine de mână, printre nori, deasupra albastrului acestuia pe care-l vedeam cu toții. Nu știu, dar mă simțeam ciudat, am avut trăiri intense pe banca aceea, acum m-am mai liniștit, doar pentru că am perfuzia asta în venă. crede-mă... simțeam că trăiesc. și nu doar că trăiesc. ci savuram clipa aceea, de 5-10 minute, dar pentru mine. pentru mine timpul parcă ar fi stat în loc. mă uitam la buzele tale cu cuoada ochiului, la tot ce însemni tu. îți vedeam zâmbetul de fiecare dată când clipeam, și-mi simțeam pupilele dilatate. ești mai rău ca un drog...
-Eu sunt Mihai, scuze că nu am făcut încă cunoștiință!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu