gaură în apus

Am prins un miros de oameni imbicili ce uită să-și agațe paltoanele în cuiere și-și lasă umbrelele pe-afară să se usuce, în ploaie. Străzile-mi devin neoane colorate și merg în zig-zag să nu le sparg, am ajuns la concluzia că-mi plac neoanele și mai ales, cele colorate, deci am ajuns să cred că-mi plac culorile.

Aștept carourile cămășii să se decoloreze să-mi intre în piele și să intru astfel în rândul oamenilor tatuați. 99% din lucrurile care mă îngrijorează nu se întâmplă niciodată. Cum ar fi să am o casă de vacanță, să o numesc casă de vacanță, dar să fie singura mea casă, la malul mării, departe de oameni și din ce în ce mai aproape de rechini. Aș face un ghiveci din rechini, și-apoi să mă întorc în civilizație cu o nouă rețetă de ghiveci. De rechini.

Casa mea, cu verandă verde, unde să fumez țigări netimbrate rusești.

Viața mi-a oferit agitație și-apoi pe neașteptate o liniște de care mi-a fost frică întotdeauna.

Poți să mă auzi? nu, nu poți, tocmai am urlat toate acestea într-o sticlă de vodkă, i-am pus un dop de cauciuc și am aruncat-o, fix de pe veranda casei mele, în marea rechinilor, ce așteaptă să se facă ghiveci.