Trecerea

Mihaela privește pe geam,
iar ea când privea, eu plângeam,
copacii cădeau,
umbre se iveau,
într-un parc zgomotos,
într-un peisaj nu tocmai frumos.
în lacrimi și în măcel
ea era rea, mai rea decât el.
iar în timp ce plângea, vejteji trandafirii,
și se pierdea, sub o perdea, pe ploapele subțirii.
pe sub aripi ascundea o spadă
și în suflet nimic nu lăsă să cadă,
peste acest loc, un haos fără nume
dar haosu-nseamnă o epocă, ș-o lume.
e-o lume neagră, un prieten nu se oprește
niciodată n-o să stea sub lună cu cineva ce-i zâmbește.
căci inima rănită a bietului poet,
nu mai cântă speranță și nici regret.
ar vrea să facă ceva nedumnezeiesc
dar cineva îi strigă: ”ești un suflet omenesc.”
tu ești ca mine, avem ochii la fel
și n-avem nici bani în portofel.
-dar a-și vrea și eu rochițe delicate
-dar și eu eșarfe colorate
-dar a-și vrea și eu să ating un soare
-dar și eu să primesc o floare.
dar totul se duce, ca un gând
aci umflat, mai încolo spumegând,
și-i șoptește: a-nceput să-mi fie dor de fericire,
nimeni nu-mi va dărui vreodată iubire,
văd că anii se duc,
dar stau, pe toate să le-apuc,
și-ntr-o noapte furtunoasă
un bilet pe o masă, într-o cameră-ntunecoasă:
”Iartă-mă că am murit,
Prietenul meu,
mult iubit!”

și la-nmorâmntare
prietenul, nu-i apare.
și-n ziua aceea nici un fir de culoare
nu se ivește sau dispare.