Din sertarul amintirilor

Azi 28 aprilie `09... am intrat pe strada mea plină de interese şi gropi. Cu capul plecat, înaintam încet gândindu-mă la ziua de mâine şi vorbind cu voce tare „Dacă nu merge... poate intervine altă problemă... poate şi iar poate...”. Deodată ridic privirea, văd nişte corbi, zâmbesc către o groapă, îmi face cu ochiul un gard nou vopist, îmi şopteşte mintea ceva: „Cunosc paşii aceştia”. Două secunde mai târziu văd un... un bătrânel... plin de viaţă, cu riduri pe faţă şi cu părul cărunt... îl salut în mod respectuos... mă salută în acelaşi mod, iar cu ai săi ochi albaştrii mă priveşte cu ... cu un aer aparte, de parcă nu ar ştii cine sunt... „Sunt Mihai” – îmi stătea pe limbă...
Ochii plămpânzi ai dânsului par prea obosiţi si mult prea bătrâni a-şi aminti cine sunt. Ploapele-i erau lăsate. Probabil nici acum nu ştie cine l-a salutat. Însă eu ştiu cine e. E tatăl unui fost prieten. Un prieten cred... da, era cel mai bun prieten... acum mai bine de 5 ani. Mulţi, dar foarte puţini pentru mine. Ridurile i-au creeat o mască de nerecunoscut, bătrâneţea îl domină, aşa cum mă gândesc că îi va domina şi pe părinţii mei...
Costi, aşa îl chema pe fiul dânsului. Stăteam poate şi 12 ore la el în grădină, mâncând roşii coapte şi apoi dădeam la pompă zeci de minute să vină apa din pământ. Iar asta, doar la câţiva zeci de metrii de casa mea. Îmi amintesc şi azi, cum mergeam şi îi ajutam la stropitul roşiilor şi la curăţarea porumbului ce urma a fi dat la găini. Diferenţa de vârstă între noi doi, era poate mare, însă nu se lasă să se vadă asta... poate avea 16 ani, când eu eram de abia un pici ce călca pe urmele lui, şi ale tatălui său, gândindu-mă că nu e aşa greu să ai grijă de o grădină. Însă... domnul, nu a mai dat prin zona aceea... casa a vândut-o... cu tot cu grădină şi cu pompă... poate împins de datorii. Nici Dacia aceea nu am mai văzut-o. Nici pe bunica lui. Nici pe mama lui. Şi nici câinele nu l-am mai văzut – şi era aşa cuminte. Poate timpul, poate stresul, poate toate astea adunate la un loc, au făcut în aşa fel încât să uit ce am fost şi să nu realizez pe deplin ce sunt. Ce sunt? Un simplu băiat, care salută foştii prieteni ai copilăriei demult îndepărtată. Sentimentul care l-am avut, nu poate fi descris, ochii îmi erau înverziţi, venele dilatate, iar inima, sincer, a stat câteva secunde în loc. Gândul îmi zburase la Costi, la ceea ce am făcut împreună, la verile acelea calde când eram lipsiţi de griji, eu cel puţin, el nu lăsa asta să se vadă, nu lăsa niciodată grijile la suprafaţă... dar niciodată, iar lucrul ăsta nu îl voi uita niciodată, dar niciodată.