Colțul

Oamenii de ce se pregătesc să moară?

sunt muște?

Se întind pe o pătură și-și planifică

toate mișcările...

De ce să avem încredere în nebun,

când tocmai numele îl dă de gol?

De ce să contăm pe regină

care până la urmă în fiecare joc

este luată după tablă

și estea cea mai vânată?

Metalizăm gânduri ca să le îngropăm apoi?

Totuși, tinerii știu să vorbească?

Visăm...

și ce mai visăm...

Ne valorificăm cuvintele,

dar nu depunem eforturi ca celălalt să le înțeleagă,

el deja ar trebui să știe totul.

Așezăm santinele în colțurile creierului

ca nu cumva cineva să se atingă de el,

e foarte mare, gândim foarte mult și mereu gândim bine.

Nu mai suntem naturali, că nu ne stă bine,

ne cufundăm în romanțe seara

și din nou visăm.

Ne citim viața

în fiecare noapte,

imediat după apus...

și visăm...

Noi nu știm ce înseamnă sfârșit.

Noi trăim ca să murim. îngenunchiați

de la primul fir de mătase

ce ne izbește plămânul

spatele sau abdomenul.

Simțim atingerile mâinii dragostei

numai atunci când vrem,

și asta se întâmplă

imediat după ploaie,

când e cel mai frig.

foto