Ada și Olivia

-De ce ne căcam pe noi să recunoaștem? Spune-i o dată mamei!

-Nu pot mă. Și oricum nu ar fi de acord. E al meu, și doar al meu. 

-Olivia, te rog, spune-i. Vom pica amândouă după aia, și o să ne luăm bătaie, mai ales de la tata. Iar o să vină beat și o să facă spume. Mai ales dacă mai aude și de asta... 

-Ada, oricât de mult aș ține la tine, nu pot, pur și simplu, nu pot!

-Atunci lasă-mă să dorm!

         Mamă-sa aseară s-a spânzurat, după ce s-a săturat să-și vadă soțul mort de beat în fiecare seară. 

        Ele au plecat. În lume. Aveau 15 ani amândouă. Amsterdam-Paris-Viena. Cutreierau străzile, cu banii furați din casă și doar cu câteva lucruri pe ele, fără celular, sau bagaje importante. Aveau mândria lor. Aveau putere. Se simțeau libere, din mâinile tatălui, care după moartea doamnei Lucreția, a dat cu pumnii în ele timp de 20 de zile, fără să le ofere nici un fel de mâncare. Prefera să-și dea banii pe băutură și pe curve.

       Însă Ada avea un secret, pe care Olivia îl știa. și nu se împăca nici în ruptul capului cu el. 

     

-Dar el latră?

-Normal că latră!

       Au dormit în niște saci de dormit, găsiți într-un imens coș de gunoi, de lângă un bloc. 

-Mie mi-e frig!

-Iar eu nu mai pot...

-Dar el nu tremură?

-Din câte văd, rezistă...

        Dimineața, s-au trezit cu gândul la mancare, și la mazărea pe care mama lor o făcea cu cele mai ciudate ingrediente... 

       Tot în dimineața aceea, și-au dat ultimii bani pe un pachet de țigări rusești și pe doi covrigi. (țigările rusești de contrabandă erau mai ieftine).

-Fumăm la poștă sau...

-Fumezi tu, că eu nu mai pot să bag atâta tutun în mine. Știi că mama, acum, se uită la tine, și spune să mai lași țigările?

-Și d-aia nu mai pot eu...

-Ești o proastă!

-N-a murit din cauza mea. Auzi, tu să te duci dracu la ea acolo, să îți dea mazăre cu lingura în gură, că nu te descurci, mereu ai fost slabă. și o imbecilă.

         amândouă au izbucnit în plans și apoi s-au îmbrățișat preț de câteva minute. 

-Și cu câinele-șobolan, ce facem?

-Nu știu, văd că nu cere de mâncare...

-Mi-e frică să nu-l vadă cineva...

-Și mie... 

(va urma)