Mă masturbam în fiecare dimineață cu gândul la ea. La corpul ei. La formele ei. Apoi aruncam foile cu poezii peste care ejaculam, în stradă, în fiecare dimineață la ora 5. Târziu am aflat că aveam o admiratoare, o puică de 13 ani ce trecea mereu pe acolo și îmi lua foile.
Îi plăceau poeziile și credea cu desăvârșire că ele sunt pătate cu lacrimi.
Am pierdut firul zilelor de atunci, m-am legat de pat, și mi-am spus că poezia ucide. Parcă sunt înghițit de tone de apă sărată, în fiecare noapte. și nu mai admir decât curvele ce aruncă plictisite crochete la câinii vagabonzi.
Mă tem că mi-e frică de dor și de tot ce m-așteaptă.
asta a fost wow.
RăspundețiȘtergereînceputul mi se pare cel mai sincer lucru pe care îl poate spune un băiat,dar mai niciodată nu o face.
pentru asta,te admir.
fascinant,atunci.şi da,eşti şi puţin...cum să spun fără să te superi?direct.
RăspundețiȘtergereSi pana la urma? O continuare? Nu de alta, dar incepe bine...
RăspundețiȘtergereDirect si sincer.Imi place intr-o oarecare masura sinceritatea asta!:)
RăspundețiȘtergereimi place,mult.
RăspundețiȘtergereDaca ar fi stiut fata aceea ce erau lacrimile ;))...
RăspundețiȘtergereMa bucur ca ti-a placut postul ! Te pup !
Te-am vazut acum la belgianca si m-am gandit sa arunc un ochi pe la tine. Uite la ce articol memorabil m-am oprit. :)))))
RăspundețiȘtergereBine te-am gasit!