îți las 3 minute să-mi părăsești blogul. 

joi, 26 septembrie 2013

Cu dragoste


            Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.
            Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.
            Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcând buzele în rugăciune pe care numai el o știa, își pupa inelul și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel , lângă mine și sorbea din ceașca, țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele frunții, sprâncenele.
              Mă uitam la el, lung și îngânam, fără gând anume:  ”tata...”
              -Tu și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.
               Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.
               Tata era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașă cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii căprui erau străini – ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.
               Eram amândoi niște câini.
               Întrebam în mine:  ”de ce„ – fără răspuns...
               Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică ”fără un sfert”, cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.
               -Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.
               El dă din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva pași.
               -Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul pun eu!
                Ofta, săltând haina pe umăr.
               -Mănâncă și lasă-mă pe mine – că eu...
               Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.
                Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici și repezi după stăpân.
              Mama îmi spusese că tata e lăcătuș-mecanic. Lucra la o mașină cu curele multe, în atelierul pentru industria petrolului.
               La poarta mare, sub firma uriașă pe care o măsurasem deseori, numărând pași egali între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu mâinile la spate și inima mică.
             -Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile...
              Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina svârlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau azi ca acum cinci ani.
            -În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu amărât în ziua aia blestemată – dacă n-o să mor până atunci.
              Tata se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare și aspră.
               Îmi venea să plâng.
               Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el și nu el de lângă mine, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.
              Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.
              Tata, rămas sub firma uriașă, flutura palme spre mine, zâmbea, ca la o despărțire din urmă...

                                                                                                            Maidanul cu dragoste

miercuri, 14 august 2013

luni, 17 iunie 2013

4

   
      Se instalează o panică generală, exact ca după emisia radio a lui Orson Welles din 38, pentru că mințile oamenilor au ajuns să fie spălate cu săpun ieftin de casă vândut de o croitoreasă ce în timpul liber o găsești la Hale. Se ajunge ca mașina de gândit, creierul, să fie numit ”raft” cu locație necunoscută, pentru că oamenii își schimbă starea de fiecare dată când rup calendarul care marchează 4 anotimpuri - ce ajung să fie toate la fel-. Deci oamenii nu-și schimbă starea de fiecare dată când rup 4 calendare ce marchează un anotimp ci ajung să își schimbe starea de fiecare dată când se marchează 4 calendare ce ajung să fie toate la fel.
    După cele 4 calendare rupte se vor instala 4 feluri de coridoare, căci după cele 3 spitale, la ultimul, îl vor cunoaște - sau nu îl vor cunoaște- pe cel care duce spre crematoriu.
     Dar înainte, cu 4 calendare rupte, se vor așterne 4 pahare cu băutură și 4 pisici urcate pe aceeași masă într-o liniște totală de muzică cu 4 rădăcini africane.
      Se vor cunoaște cei 4 ani de evoluție, urmată de o revoluție și o numărare atentă a punctelor de pe circumvoluție.
      Panica va lua sfârșit cu prima adiere de vânt vândută pe bani puțini de o persoană ce va putea să îți schimbe starea fără să rupă 4 anotimpuri din natură și nici să aibe cea mai mică legătură cu calendarele.

Cineva diferit.

luni, 27 mai 2013

 Ediție limitată.



marți, 5 martie 2013

20:13

Se lăsă noaptea peste locul nostru de întâlnire și trecură ani de ploi până să conștientizăm că ne este tare dor să ne prăjim sub un soare doar al nostru. Se vărsă cutremure peste întunecatul pământ și s-au scurs vieți de oameni, pentru ca noi doi să ne putem vedea. S-au iscat furtuni în mințile unora când au auzit timpul venind în pas alert. Noi am rămas ficși fără măcar a clipi. Ne-am schimbat doar numele, tu ai devenit tu iar eu, eu. Ne-am schimbat locația. Tu acolo, eu aici. Dar noi? ”Noi” nu ne vom schimba niciodată.