”Vii cu mine să mă sinucid?” – Asta l-am întrebat pe Nicu azi, nu știu nici eu de ce am făcut-o, dar, totuși, simt că îmi vine sfârșitul. Unul dintre semne e că merg mai des la toaletă, poate că trupul vrea să scape de energiile negative din mine. Poate că și eu vreau să mor. Sau poate că nu.
E doar o chestie neînțeleaptă a nedreptății. Ciudat e faptul că am stat și m-am rugat:
” Nu-mi dispărea soare pribeag! Doar de tine am nevoie!”
Nu mă simt scârbit de propria poftă de viață ci doar mi-am dat seama, târziu, că fericirea-i integrată în scurt metrajul vieții mele și numai eu pot rula filmul.
”În camera goală,
Lumânări stinse de vânt,
Nimeni nu mă cheamă,
Nimeni nici un cuvânt.”
Și totuși îmi așteptam moartea. Mergeam în paralel cu norii. Pe deasupra mea circulau curenți de aer reci, dar nu-mi făceam griji, eu sunt aici, pe Pământ, momentan.
Stau câteodată și-mi spun:
”am să las ceva?
am cui?”
Da, dar n-am ce.
Sunt târâtura pulii mele, sunt cetățeanul fără cap, și cumătrul fără barbă. Sunt Mihai.
Și am să mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu