Erau
dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.
Stam
cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.
Tata se
spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o
sprânceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcând buzele în
rugăciune pe care numai el o știa, își pupa inelul și aștepta să-i aducă mama
cafeaua. Se așeza pe alt scăunel , lângă mine și sorbea din ceașca, țuguind
buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele
frunții, sprâncenele.
Mă
uitam la el, lung și îngânam, fără gând anume:
”tata...”
-Tu
și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.
Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.
Tata
era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașă cu
flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită,
osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii căprui erau străini – ochi umezi
de copil încovoiat de un gând robitor.
Eram
amândoi niște câini.
Întrebam în mine: ”de ce„ – fără răspuns...
Tata
pleca de acasă când fluiera la fabrică ”fără un sfert”, cu haina pe umăr și
pasul rar, legănat.
-Să
vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.
El
dă din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva pași.
-Tu,
dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu mai pune tot la inimă,
că destul pun eu!
Ofta, săltând haina pe umăr.
-Mănâncă și lasă-mă pe mine – că eu...
Mama
fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.
Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam
nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici și repezi după stăpân.
Mama
îmi spusese că tata e lăcătuș-mecanic. Lucra la o mașină cu curele multe, în
atelierul pentru industria petrolului.
La
poarta mare, sub firma uriașă pe care o măsurasem deseori, numărând pași egali
între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu mâinile la spate și inima mică.
-Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile...
Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu
haina svârlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri
supte, veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa
umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau azi ca acum
cinci ani.
-În
ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară
că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin
tine! O să fiu amărât în ziua aia blestemată – dacă n-o să mor până atunci.
Tata
se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și mă mângâia, fără
cuvânt, cu palma lui mare și aspră.
Îmi
venea să plâng.
Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el și nu el de lângă mine,
că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o sărutam – cum sărutam,
uneori, icoana.
Mă
întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.
Tata,
rămas sub firma uriașă, flutura palme spre mine, zâmbea, ca la o despărțire din
urmă...
Maidanul cu dragoste
Maidanul cu dragoste
...super...da..a juns acolo unde trebuie ,e minunat sa mai citesc ceva scris de tine ...nu pot sa spun decit BRAVO...BRAVO...-continua,,mergi mai departe
RăspundețiȘtergeremi
RăspundețiȘtergerem
mi-amintesc de sort,de cirese.ce au trecut anii si ce mic erai.acum esti matur.ai grija de persoana de langa tine,de jumatatea ta,iubiti-va frumos,respect-o si petrecetiva timpul impreuna.si eu am avut parte de multa iubire de la cel cu inel in deget,cercel in ureche si tatuaj.o iubire adevarata si frumoaa iti doresc si tie.eu sunt alaturi de tine intotdeauna
RăspundețiȘtergere