01:00

        Mi-am aruncat jumătate de pahar de whisky pe geam și m-am mințit că l-am băut. Așteptam să aud un ”nu ți-e rușine?” dar nu, așa că mi-am văzut liniștit de jumătatea mea de țigară în continuare. Aș putea spune că viața mea se rezumă la jumătăți deși recunosc, duc multe lucruri până la capăt.
         Aici, în centru țării, apa e mai tare. Oare apa are alte gusturi pe măsură ce te depărtezi de locul natal? Nu mă pune Mihai să mă întreb cum este apa acolo unde vrei tu să ajungi, pentru că nu știu să-mi răspund.
         Este lăsată noaptea de mult aici, peste mine, peste tine și peste tot ce se vede pe geam. Încerc să nu scot prea multe sunete, să te las să dormi liniștită în timp ce eu îmi rezerv onoarea de a scrie, de a bea whisky, apă, de a-mi face o țigară. Am fumat decât jumătate . M-am obișnuit cu jumătățile pe care mi le dai tu.
           E o goană după vorbe frumoase afară, dar noi nu suntem așa. Ai spus: ”dacă cineva ar pune o cameră și ar înregistra ce facem noi, ar spune că suntem nebuni”. Ai spus destule.
           Ai recunoscut că îți este frică să mergi la patinoar doar ca să nu râd de tine că nu mai știi să patinezi. Înseamnă că eu sunt chiar important, nu? Sau înseamnă că te-ai apucat de cu totul alte lucruri și ai uitat să mai faci ceea ce îți dorești cu adevărat.
           Găsesc la standuri bucăți din tine; Roșia Montană, dulciuri, căciuli... adică din mine. Îmi este frică de ziua în care o să mă uit la tine și nu o să mă mai recunosc. De ziua în care voi fi diferit față de cum mi-am propus eu să fiu. Consider că am o putere infinită alimentată de nu știu ce instrument asemănător vântului, pe care nu-l mai simt de când cumpăr benzină și-o bag în mașină.
            Una din melodiile mele preferate este una din melodiile pe care tu le urăști. Dar acea melodie m-a alimentat o perioadă, în strânsă legătură cu vântul, pe care-l simțeam 8 ore pe zi, uneori și 10.
            Mă simt ușor programat să termin o carte și să-ți tot repet: Tu, ego-ul meu, vei fii singurul care vei înțelege. Nu vreau să ajung în momentul în care ar trebui să o scriu în căderi precis calculate de cărți.

Corcodușe în zăpadă

             



              Sticleții zburau ca fluturii turbați într-un miros de paradis îmbâcsit  de petrol,
 oamenii își făceau cruci cu mâna lor dreaptă și cu singurelele lor trei degete rămase în urma
 minciunilor de-o  viață.   Eu miroseam a insolație și îmi tăram bocancii prin praf, mă simțeam un punct de sudură ștrangulat cu toata forța de soartă . Dacă așa a fost să fie așa este, tot auzeam. Dacă așa a fost să fie hai  să facem să nu mai fie așa. Corcodușe în zăpadă - mă gândeam. Am ajuns la 20 de ani, și eu înca știu să mă joc,  dar de data asta cu sufletul meu.

01:51

mergeam călare noaptea prin munți , luna promitea potecă si trecători. Trecătorii mai mult alergau
în diminețile deja pline. Plinul era făcut, mai mult în mintea me(a)rgeam călare  noaptea prin munți cu felinarele aprinse. Mă opream rar la fântâni, niciodată nu mi-a fost frică de înălțime, dar întotdeauna să cad. Miezul nopții e albastru, la fel ca sângele meu când temerile-mi devin speranțe. Mergeam călare noaptea prin munți, luna-mi lua ultimii bani pe ipotecă și ăia oferiți de cine știe ce trecători în alergarea lor. Diminețile erau pline de mine, pline de viață, pline de viața din mine, iar eu eram la înălțime, fără temeri, deci fără speranțe.

Dor de casa

23.37

           Doar drumurile romane mai duc încă undeva... Doar cele mai vechi urme mai duc undeva... Unde începe pasajul? Chiar și câmpiile, chiar și Ploieștiul. au pasajele lor secrete.

                         De data asta merg până la capăt. E ciudat că sunt așa de calm. Ceață, frig. Îmi iau un pulover, mi-e frică de frig. E o jachetă foarte bună. Un chilipir. Atât doar că are buzunarul rupt. Ea mi-a dat-o. Pietricele pe acoperiș. De ce? Ca să nu zboare? O prostie, la fel ca și jacheta. Mi-ar plăcea să zbor. Avionul se învârte în cer deasupra Africii. Într-o zi se va prăbuși. E frig. Mâinile mele au fost întodeauna calde. E un semn bun. Cât e ceasul? Soarele apune. La vest, logic. Acum știu în ce parte e vestul. Întotdeauna mergeam în vest, spre a doua mea casă. În momentul ăsta mă îndrept spre est, mi-am luat 10 bilete. Soarele este în spatele meu, iar în stânga mea se află o stea. E bine: soarele și o stea. Dansez așa frumos, de unul singur. Oare a primit gândul meu? Nu vreau să mi-l citească. Estul este peste tot. Oameni ciudați, stigă. Nu-mi pasă. Toate aceste gânduri. Prefer să nu mă mai gândesc. Dar nu cumva tot ceea ce văd, aud și miros este doar un miraj al lumii dinaintea lumii? Cum se face că eu, cel ce sunt, nu am fost acolo înainte de a fi acolo...

..dincolo..

 

       

  E vânt și ploaie și-i vezi la biserici, la colțuri de piețe, pe străzi și spitale. Bătrânii înfometați cu ochii pierduți și tulburi. Trăind din amintiri de mult apuse. Dar foamea e mare. Cu mâna întinsă. Cu pașii agale, privirea e pierdută, așteaptă bănuțul să cadă, din cer de s-ar face o groapă înauntru s-ar duce. Rușinea e mare și foamea la fel. Au fost cu istorii, trăiesc din trecut, se roagă să n-apuce ziua ce vine. N-au casă, copii-s departe și banii la fel. Cimitirul e prietenul lor, dar rândul e mare. Rușinea la fel. Au fost oameni de bază, drepți ca bradul de munte, ce mută stânci din priviri și opresc puhoaie de apă. Acum foamea e mare. Ăsta-i destinul ce scrie cu piatra bătută de daltă. O viață înainte. Aștepți ca să treacă și apoi vine apusul, cu ruga să stingă lumina, și ploaia să nu curgă. E frig și vânt, acolo ei sunt, cu mâna întinsă se roagă, ca ziua ce vine să n-apuce, căci frigul la fel, și foamea e mare. Îi vezi ca părinți, bunici și unchi și dulce și caldă să-ți fie privirea când lași să cadă un gram de speranță în mâna-i uscată de vreme. N-au timp de mulțumire, nu mai vor să-ți vorbească. Nu cred în iluzii spulberate. De mult frunzele lor sunt uscate. Așteaptă să pice, să cadă, ca altul să-i ia locul, din piețe, biserici, spitale. O lacrimă de pierzi și vezi că dimineața omul cu barba-i albă și mâna întinsă nu este și crezi că întârzi, te înșeli, căci locul și rândul pe al lui nume trecură hotarul. Odihna e mare și somnul la fel!

Cu dragoste

            Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.

            Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.

            Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcând buzele în rugăciune pe care numai el o știa, își pupa inelul și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel , lângă mine și sorbea din ceașca, țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele frunții, sprâncenele.

              Mă uitam la el, lung și îngânam, fără gând anume:  ”tata...”

              -Tu și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.

               Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.

               Tata era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașă cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii căprui erau străini – ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.

               Eram amândoi niște câini.

               Întrebam în mine:  ”de ce„ – fără răspuns...

               Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică ”fără un sfert”, cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.

               -Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.

               El dă din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva pași.

               -Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul pun eu!

                Ofta, săltând haina pe umăr.

               -Mănâncă și lasă-mă pe mine – că eu...

               Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.

                Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici și repezi după stăpân.

              Mama îmi spusese că tata e lăcătuș-mecanic. Lucra la o mașină cu curele multe, în atelierul pentru industria petrolului.

               La poarta mare, sub firma uriașă pe care o măsurasem deseori, numărând pași egali între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu mâinile la spate și inima mică.

             -Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile...

              Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina svârlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau azi ca acum cinci ani.

            -În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu amărât în ziua aia blestemată – dacă n-o să mor până atunci.

              Tata se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare și aspră.

               Îmi venea să plâng.

               Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el și nu el de lângă mine, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.

              Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.

              Tata, rămas sub firma uriașă, flutura palme spre mine, zâmbea, ca la o despărțire din urmă...

                                                                                                            Maidanul cu dragoste

Introspecție

4

   
      Se instalează o panică generală, exact ca după emisia radio a lui Orson Welles din 38, pentru că mințile oamenilor au ajuns să fie spălate cu săpun ieftin de casă vândut de o croitoreasă ce în timpul liber o găsești la Hale. Se ajunge ca mașina de gândit, creierul, să fie numit ”raft” cu locație necunoscută, pentru că oamenii își schimbă starea de fiecare dată când rup calendarul care marchează 4 anotimpuri - ce ajung să fie toate la fel-. Deci oamenii nu-și schimbă starea de fiecare dată când rup 4 calendare ce marchează un anotimp ci ajung să își schimbe starea de fiecare dată când se marchează 4 calendare ce ajung să fie toate la fel.
    După cele 4 calendare rupte se vor instala 4 feluri de coridoare, căci după cele 3 spitale, la ultimul, îl vor cunoaște - sau nu îl vor cunoaște- pe cel care duce spre crematoriu.
     Dar înainte, cu 4 calendare rupte, se vor așterne 4 pahare cu băutură și 4 pisici urcate pe aceeași masă într-o liniște totală de muzică cu 4 rădăcini africane.
      Se vor cunoaște cei 4 ani de evoluție, urmată de o revoluție și o numărare atentă a punctelor de pe circumvoluție.
      Panica va lua sfârșit cu prima adiere de vânt vândută pe bani puțini de o persoană ce va putea să îți schimbe starea fără să rupă 4 anotimpuri din natură și nici să aibe cea mai mică legătură cu calendarele.

Cineva diferit.

 Ediție limitată.

20:13

Se lăsă noaptea peste locul nostru de întâlnire și trecură ani de ploi până să conștientizăm că ne este tare dor să ne prăjim sub un soare doar al nostru. Se vărsă cutremure peste întunecatul pământ și s-au scurs vieți de oameni, pentru ca noi doi să ne putem vedea. S-au iscat furtuni în mințile unora când au auzit timpul venind în pas alert. Noi am rămas ficși fără măcar a clipi. Ne-am schimbat doar numele, tu ai devenit tu iar eu, eu. Ne-am schimbat locația. Tu acolo, eu aici. Dar noi? ”Noi” nu ne vom schimba niciodată.

povești nespuse

http://irlexip.wix.com/patricianita

bucată din mine

Ai cei mai frumoși ochi, păru-ți mereu are formă, hainele sunt gri, iar teneșii... mereu călcați. Esti foarte inteligentă, frustrată, dar îmi place să te numesc naivă. Defapt, încă-mi curge sânge pe ambele părți pe care m-ai rumenit. Și acum ești o copilă care-și caută ridurile, în aceeași epocă, ca și mine. Tot ce gândești este bine punctat, motiv pentru care eu sunt publicul tău, aș prefera să înțeleg totuși modul tău de eliberare, dar ai dreptate, nu îl înțeleg și nici nu știu dacă îl voi înțelege vreodată. Îți aduni memoria pe o hârtie electronica sperând să nu-ți pierzi gândurile. Sintetizez sufletul și încerc cât pot de mult să mă prind de ceea ce simți. Încerci să nu-ți eliberezi speranța pentru că-ți pasă. Speri să-ți găsești sensul în timp ce alergi haotic, fără ca nimeni să nu te prinda din urmă. Sens, fără de care nu ai fugi, sens existent însă. Toate bucățile de carne din jurul meu îmi râd spunându-mi cât sunt de bună față de ele. Le condensez prospețimea, răd cu ele, căci ele nu-mi cunosc partea crudă. Și eu ajung adesea în preajma ta sperând să-mi vezi sufletul, în schimb tu nu mă sperii, îți place să mă explorezi și să mă manipulezi. Tot ce fac e ca o durere de măsea, al naibii de apăsător dar cu un singur punct de fapt. Dacă am crezut că te cunosc - m-am înșelat. Mi-ai fost mereu aproape. Vrei să-mi stresezi fericirea în timp ce pe interior falsează. Vă ajut cu ceva, domnule? Nu mulțumesc. Mai e o singură secundă până la explozie. Păcat că secunda se împletește într-o lume plină de oameni fără personalitate și te-a găsit pe tine. Nu are de ce să explodeze.

amintiri

 Mi-am așezat sub o cărămidă toate
și apoi le-am ridicat cu o macara
doar ca să le scap
într-o completă absurditate

și-au curs ani împreună
aproape 3
pentru că trei se transformă
și se tot adună... și se tot adună.

02:08

      Se așterne întunericul
peste cristalul meu din ploaie
se așează încet și trece de zeci de ori
fără ca eu să îl observ
supăr sau prinde
      încet-încet trece peste vocea ta
îi acoperă pe toți
și mă acoperă și pe mine





 

00.48

Se adevereste ca sangele meu este albastru,
deci albastrul tau imi curge prin vene.
Mi-ai spus ca ma iubesti,
dar nu se poate defini in cuvinte cat de mult o fac eu.

se poate creea o lume doar a noastra,
dar numai cu ajutorul unui unul
ce poate fi binar sa nu.
important e ca eu sunt un arhitect
ce te pot finisa, dupa bunul plac.

Tie nu ti-ar conveni
si de aceea eu sunt singurul arhitect
ce se muleaza pe situatia in sine
si care isi calculeaza orele ramase pana la moarte.

Ma bucur de ele,
Ma bucur de tine,
Ma bucur in tine,
Ma bucur cu tine!

22:06

Despre unele persoane știu totul.

Despre altele, prea puține.

Despre mine însă se știe îndeajuns.

M-am legat de scaun

copleșit de viziuni

am pierdut șirul zilelor

ștergându-ți buzele de lacrimi,

mă strigă copilăria

și mi-e frică, frică să mă-ntorc

în umezeală, căci pentru mine,

umezeala ucide.

Orfan de moarte

nu vreau să-mi depășesc corpul

navighez cu privirea pe faleză

tartorii nu-mi dau pace

și-mi spun să mă căsătoresc cu o coafeză.

sunt aducător de ploaie

câteodată îmi place să pictez

moartea-mi stă câteodată-n față nemișcată

dar în unele seri aleg să pictez lebede

cu al meu braț mărunt

cu oase sfărâmate

căci atunci când am fost mic

am fost bătut. bătut crunt.

moartea vine la unii pe hârtii

ascunsă-n facturi

vopsită-n toate culorile

alcătuiește un mozaic

și-o poți căra cu tine

învelită în două pături.

atunci când muma pădurii transpiră

i se poate observa pe spate un tatuaj

toată lumea stă, se uită, se miră,

eu cu moartea la bere.

realitatea e un vis

închide ochii odată cu ea când moare

și nu vei mai simți nici tu vreo durere.

apasă accelerația până la maxim,

leucocitele din alb să devină negre

timpul să stea în loc

și închide ochii din nou.

mori înaintea ei ori de câte ori

te gândești la orice.

aminoacizi, reacții, pastile și nici urmă de tratament.

bomboane cu arome de cafea drept înlocuitor cănii cu aburi.

până la urmă ajungi să recunoști

că mori înaintea tuturor,

iar asta se întâmplă, de cele mai multe ori,

pe zi de vară, stradă pustie, vând slab, soare arzător,

de unul singur.

s-a aprins noaptea la paris

și ne-a prins îmbrățișați fumându-ne ultima țigară împăturită manual cu un scop precis: realitatea e un vis.

să se deseneze apusul și răsăritul,

pe coli diferite și să mi se ofere, acum,

căci eu nu le mai văd.

17:56

simplitatea isi ia haine pompoase

si se incorseteaza pentru a se agita norocul din jurul ei.

297

Liniște.

2:54

Mi-am îmbuteliat gândurile într-o melancolie diesel , le-am legat cu fire de iarbă și am așteptat să le înghită un porumbel firav.

Cunoșteam niște câini husky speciali. Câinii husky ce se temeau de apă. Acum nu mai sunt. Sunt sedați într-un laborator pe undeva pe mica noastră planetă. Camioneta ce i-a transportat s-a răsturnat din cauza unei pisici. Ce ironie. Câinii au ajuns morți la un institut din nu știu ce țară...

Pentru prima oară, folosesc: ”norocul meu”, cel ales de mine știe să zboare.

Va ajunge după mult timp acolo unde îi e locul. Momentan zboară, deasupra privirii oricui și se mai așează din când în când pe câte-un acoperiș. Se transformă în fantomă și mănâncă pe furiș. Întreabă șoriceii cum stă treaba și-și ia zborul. Călătorește în ritm de muzică reggae, chill, și cu o traieectorie destul de ciudată, pentru noi, oamenii. Pentru că noi, nu că nu știm, nu vrem să zburăm.

gaură în apus

Am prins un miros de oameni imbicili ce uită să-și agațe paltoanele în cuiere și-și lasă umbrelele pe-afară să se usuce, în ploaie. Străzile-mi devin neoane colorate și merg în zig-zag să nu le sparg, am ajuns la concluzia că-mi plac neoanele și mai ales, cele colorate, deci am ajuns să cred că-mi plac culorile.

Aștept carourile cămășii să se decoloreze să-mi intre în piele și să intru astfel în rândul oamenilor tatuați. 99% din lucrurile care mă îngrijorează nu se întâmplă niciodată. Cum ar fi să am o casă de vacanță, să o numesc casă de vacanță, dar să fie singura mea casă, la malul mării, departe de oameni și din ce în ce mai aproape de rechini. Aș face un ghiveci din rechini, și-apoi să mă întorc în civilizație cu o nouă rețetă de ghiveci. De rechini.

Casa mea, cu verandă verde, unde să fumez țigări netimbrate rusești.

Viața mi-a oferit agitație și-apoi pe neașteptate o liniște de care mi-a fost frică întotdeauna.

Poți să mă auzi? nu, nu poți, tocmai am urlat toate acestea într-o sticlă de vodkă, i-am pus un dop de cauciuc și am aruncat-o, fix de pe veranda casei mele, în marea rechinilor, ce așteaptă să se facă ghiveci.

00:47

Aș prefera să spun că nu. adica da.

nu te condensa, uite contesa

aș bea ceva tare să mă omoare pentru urmatoarele ore,

Noaptea vine, cu fulgi mari ce se-așteaptă să îi număr, dar nu, adica da.

10:32

       Aveam să mă pierd printre nopțile geroase de februarie. Să-mi vorbesc singur despre cât de frumoasă ești, prin vocea telefonului și să beau ceai cu nemiluita. (pus într-un bidonaș la borsec acasă iar la liceu ascuns într-o sticlă de nestea.). 

       Toată lumea ar număra zilele până când va ajunge/va pleca/ va face. Eu număr nopțile. Acum îmi place să le dorm. Acum visez... 

și nu mai continui. 

       

10:51

   Șocăm prin a ne spune ”la revedere” ori de câte ori plecăm, lăsăm sau distrugem. Ne place să stam noaptea întinși să ne gândim unul la altul, fără ca noi să vrem asta. Selectăm imaginile în formatul extra-large că să ne uităm mai bine unul la altul. 

  Cuvintele câteodată nu ne ajung.

  Priveam luminile orașului și încercam a le număra în timp ce îmi fumam nețigara mea cu degetele pătate de stilou, căci aseară am scris. Ți-am scris. 

  M-am aruncat în pat c-o rezervă de parfum seducător sigilat într-o sticluță de la tine, foarte-foarte mică, pentru că ce-i mult strică. 

  Am pus câteva picături pe pernă și am adormit. 

18:25

     ... trecerile de pietoni se tot aglomerau, și se tot aglomerau...dar timpul s-a schimbat mult de atunci, s-a ajuns la chitară și blugi. I-a tăiat pentru că așa îi stătea lui bine. Cu părul lung, prins într-o bentiță galbenă ori neagră. S-a despărțit de prietena lui, pentru că îi lua mult timp să se încheie la șireturi, iar pentru el timpul e cel mai important. Mai important decât ”voi toți”, după cum afirmă.

         Îi place să vegheze noaptea la telefon, vorbind sau cântând la chitară. Nu prea fumează dar totuși fumează, gândește pe dos. 

          Fiecare pas făcut pe toc o făcea din ce în ce mai hidoasă, pe tipa cu care avea de gând să se ducă la cinematograf. Iar când a ajuns la casa de bilete a cerut 2, vânzătoarea uimită că el este neînsoțit, și după lungi discuții, nu i-a mai dat nici măcar un bilet. Tipa pe tocuri nu exista, dar avea o realitate a lui, iar asta îl demoraliza. Moldova ar fi trebui să fie aici în mintea lui. Vodka ar fi trebuit să fie dată gratis consumatorilor fideli. Se trezește, un adolescent, în lume unde toți vorbesc altă limbă. Prețul rătăcirii scrisorilor se vede și acum, a lăsat urme pe birou, de care numai el știe. Se așează în genunchi și mănâncă. 

           așa cum nu a mâncat nimeni niciodată. orice. 

Femeia timp

  Mi-am așternut generalitățile

într-o perpendiculară perfectă 

ce ducea spre șubredele voci ale unei femei

care nu se oprea, acea femeie mergea.

  Am lăsat crengi peste altarul

improvizat de mine,

mi-am tăiat unghiile și am hrănit

scheletul unui câine cu ele

doar ca să pot spune:

”am dăruit o parte din mine.”

  Mi-am întins rufele-ntuneric

și le-am lăsat a le îngheța

să le pot rupe apoi, să le folosesc

în loc de prospop

pentru a-mi opri sângerările.

  Am sunat la Cairo și am spus:

”alo, e acolo cienva? pentru că eu nu sunt aici.”

mi-au spus că sunt nebun și le-am închis

am aruncat și c-un pahar de apă în ei

la figurat vorbind, eu doar mi-am udat mobilul.

  

  Mi-am lăsat femeia în pace

și i-am promis că n-o mai deranjez,

ea se răzbună acum

și trece mult prea repede. 

01:01

         Să intri așa prin mine și să nu-ți ceri scuze? Când... ar trebui măcar să-mi lași un bilețel pe frunte când dorm: ”Domnule, scuzați deranjul, nu am știut că sunteți așa pretențios.” Ai fi putut să îmi înregistrezi sforăitul, să-l tragi în mii de bande, un regizor să le transforme în cadre și să iasă un film (fie el și scurt-metraj) de succes, cu sforăitul meu pe fundal. 

         

            Un domn și o doamnă cum ies dintr-o cafenea, terminând cofeina cu vodkă de băut, amețiți, cu un drum lung până acasă, ținându-se de mână pe străzile din New York (nu regizorul, ci eu am ceva cu orașul ăsta), ascultând trompetiși și tot felul de saxofoniști încercând să redea în stradă muzica jazz, trecând pe lângă ei, pentru că buzele domnului și doamnei noastre (îi numesc așa pentru că au doar 17 ani), sunt mult prea împerecheate să le dea atenție, nici măcar cu coada ochiului, dar, nici măcar cu coada urechii. Dar am zis deja că i-a auzit. El, sau ea? probabil ea, (ele mereu sunt atente la orice) deși nu a recunosc asta. Am cunoscut-o personal. O chema... am uitat... era simpatică. era și noapte. și nu prea o vedeam. eram pe un gang, doar am avut o lungă discuție cu ea, șiii.. mi-a spus... multe... un... ”bună” fugit. Eu îi cunosc pe amândoi, aceeași cafenea, aceeași cafea cu vodkă, aceeași oră, aceleași priviri, aproape că același soare. Deși mereu când am fost acolo ploua. Și culmea e... că în localul ăla niciodată nu am pășit eu, el, sau ea. 

          Un el nu a existat niciodată. Îmi plăcea să cred că acel el sunt eu. Deși, pe ploaie, eu mă topesc, el nu se topea, devenea curajos, ploaia îl făcea viteaz, era gata de orice sărut instant, de orice băltoacă luată în talpa bocancilor în plină vară, orice ochi verzi cu pupile dilatate. 

          Un el nu a existat niciodată, doar pentru că există o ea, care ar bea vodkă într-o cafenea cu mine. 

20:22

            Ne-a spus cineva că vocea noastră sună mai sexy prin telefon? Vreau să aud ploaia prin telefonul meu, ceaiul vărsat pe masă, un lătrat în toiul nopții și o stea căzătoare. Că tot a venit vorba de cadere, îngerului meu i-am provocat un cucui. L-am uitat undeva suspendat. (și încă o observație despre îngerul meu: îngerul meu nu dă, îngerul meu cere).

            Mi-am adus aminte, de îngerul meu. Ah, futu-l. Mi-a lipit foi prin cameră, l-am lipit odată cu afișele, undeva sus... și mi-am spus: ”Sistem rudimentar englezesc de căcat, e tot ce fac eu. Hai să beau un ceai, sigur îmi trece”.

              L-am simțit de multe ori, l-am simțit... lipsă. E menit să stau să judec acum? Ardem amintirile le aruncăm, mă mut în Budapesta și mai scriu ceva... dar le lăsăm pe toate. mă mulțumesc acum că am un telefon prin care vreau să aud ploaia, ceaiul, lătratul și steaua. 

 

 

00;53

                 Ascultăm roșul cum se scurge în pahar, noapte de noapte, și cum zi de zi roșul devine albastru sau altă culoare, și voi fetele îl luați și îl dați pe la ochi. Noi nu ne dăm seama, noi știm un lucru: roșul indiferent de ce culoare a fost va sfârși curgând prin vene. Vă place să ne luați sângele să-l gustați să-l turnați să să vă machiați cu el. Știu... Și noi ne gândim câteodată să vă facem niște cercei din butoanele tastaturii și să vă oferim astfel un cadou de ziua voastră. 

                    ”Salut florilor.

                            Salut și ție.”

                                        Același trip de căcat de câteva zile încoace. Salut florile, închid ușa și dorm. Merg de-a bușilea dimineața să beau apă, și tot de-a bușilea și la fel de tripat și la fel de dimineață vin înapoi și doresc să dorm ca porcul. Dar nu prea îmi reușește. Mersul de-a bușilea e chiar bun. Cu excepția pragurilor. Când de abia deschizi ochii să vezi dacă florile-ți dorm, cam uiți de praguri, dar, după un timp de învinețești și nu prea ar fi ok să apari cu câteva vânătăi dimineață să nu îți amintești de unde sunt. Vânătaia ca vânătaia, dar să nu răsucească soarta sângelui legata parcă de tine, o vânătaie distruge sângele pur. Pe care fetele îl machiază pe ochi și ți-l afișează în unele seri. Același portishead în cele 2 paturi în care mă învârt. Acasă și în altă parte. În altă parte e o parte din mine, unde mă regăsesc seara și ascult roșul cum se scurge în pahar.  

2 și 12

          Mi-am rupt firul epic într-o căzătură în cot ce doar mi-a rupt nasul. Am mers până la primul centru de prim-ajutor și am fost dat afară pe motiv ca mi-a dat barba. Am aruncat privirile privirilor ce priveau spre mine și mi-am spus că... oh, căcat. iar e ceața aia pe care nu o pot descrie și numai eu o pot vedea. ceața-mi apare dimineața și noapte târziu. nu e suficient să mă frec la ochi, probabil că tu d-asta o faci așa des în speranța să-ți răsune în cap vama veche sau travka și nu zgomote cum ar fi un ”iiiiiiii” venit poate de la ”infinit” . Hai să ascultăm tobele melodiei și să ne lăsăm duși de val, fie că e dimineață cu cafea sau fără, noapte, după amiază, frig sau ceață. 

5:43

              Mi-am colorat cu ceara indisponibilitatile. Mi-am deschis valiza cu lucruri indesate si mi-am scos pasta de dinti. Asta e de aruncat, mi-am spus. Era inghetata. Doar mi-am scos o foaie si am scris:

”Imi las mainile sa curga pe prosop, in timp ce las tigarea sa se consume, in adevaratul stil de a fi tigare. Mainile, dupa ce termina cu prosopul, imi semneaza acte post-mortem:  Hei botic, sunt facut din fier si totusi ma topesc, imi place sa ascult Blazaaj in timp ce te ascult si pe tine, o sa murim amandoi pe fond de bautura, intr-o carciuma, iti las tot, adica niste chei, un pachet de lucky si un nr. de telefon inchis.” 

                Cauta-ma maine. O sa ma gasesti.

   

2:11

Am iesit de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Ai iesit de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Nu putem spune ca am iesit ambii de dimineata dintr-un tablou cu rama portocalie. Rama noastra era neagra.
De dimineata nu mi-am bagat florile in seama. Florile mi-au dus lipsa. Eu nu pe a lor. Nu credeam in momentele astea. Si totusi mi se intampla. imbraca-ma si lasa-ma in lume...

fotografiaza-ma cu un aspirator.

05.56

              M-a privit din dormitor cu ușa între deschisă și mi-a zis: ”Du-te băi artistule să dormi. Viața ți-e veșnică!”. Nu aveam ce să fac. Nu îmi era somn. Mi-am pus vesta de salvare și m-am aruncat în lume. Cafea dimineața. După amiaza și multe seara. Multe cât cuprind. Îmi târăsc bocancii până acasă și-mi place să dorm încălțat... 

nu vreau să fiu ciudat sau să dau panici

           

                     Mi-am început viața la fel ca fiecare,

părinții au băgat în mine sute de milioane,

'mi termin serile rupt de realitate,

ca un muncitor zvelt 

îmbrăcat în haine de gală.

Egală măsura pentru amândoi...

iar...

în fața unei familii unite

nici un cuvânt nu-i desparte

cuvinte menite să distrugă

din gura oricărui om venite

și uite, cum se duce tot la alții,

același cub

fără nici un pătrat găurit.

să ții minte tata

că te iubesc

și te-am iubit

indiferent unde te-am lovit.

sunt doar un pumn de nisip aruncat și risipit.

cursiv

             Umblă zvonul că mi-am abandonat sufletul lângă un calorifer, din incinta unei încăperi total negre. 

                            Am zbierat că nu. Și totuși da. Am sperat că nu. Iar alții au sperat că da. Eu l-am ținut. Și ei la fel. Un fel de mini-extratereștrii-cu-cap-de-femeie-frumoasă-și-sexy-să-nu-uit-fermecătoare-pitică-și-nu-mai-știu-ce-ochi-are. Am vrut să îi uit culoarea ochilor. Îmi era și îmi este în continuare frică de acel om care va veni la mine și mă va întreba de ochii fetei. 

                            Într-o zi, mi-am trimis poștatul propriu, până la tine acolo, doar ca să știu că-mi va ajunge scrisoarea întreagă. Am urmărit știrile, ca nu cumva cineva să fie omorât în ultimul timp, și culmea, în perioada asta nu mai sunt difuzate știri cu crime. Am abandonat postul și am pornit în căutarea poștașului. M-am ghidat după parfumul pe care am încercat să-l îmbib într-un șervețel de suflat nasul. L-am ajuns într-un sfârșit. Am găsit un schelete, pe jumătate înghețat, și o urmă de scris: 15 decembrie, acum mulți ani în urmă. Am înjurat toate constalațiile, l-am înjurat și pe Coelho care-mi promitea fluxul fericirii sperate și universul ținând cu mine. L-am înjurat și pe poștaș după câteva ore de chinuri. 

                           Am venit înapoi cu gândul să scriu o carte. Și asta voi face. Te-am iubit și te voi iubi în pagini scrise de mine. 

14

                                            M-am scărpinat în cur. Am sărutat-o. N-am băut cafea. 

 

                                                       E greșeala mea ca am aprins lumânarea într-o candelă și mi-a luat foc (subit) tot sertarul unde-mi țineam amintirile, sertarul de la birou, din lemn de cireș. V-am lăsat. Pe voi. Toate. Mă țin numai de mine. Timbre și scrisori nelinse respectiv, nescrise. Doar tastez. Îmi tastez singur. 

                                    Am venit de la vorbitul cu florile. Ele mi-au zis astăzi că sunt bun de nimic și că m-ar arunca. O să aranjez eu, să moară... toate florile. poate le aprind și lor o candelă... 

                                 O să mă învelesc cu plapuma și o să-ți visez parfumul în noaptea asta. 

                          

8

Am coborât din taxi. Mi-am aprins o țigară pentru că eu nu fumez. Mi-am verificat degetele. Am clipit des. Taxiul mi-a luat zâmbete până aici, la gara verilor fierbinți prin care alergam odată cu Tudor Chirilă-n fundul difuzoarelor.

Rimele eșuează pe hârtie. Scriu pe pereți. Dimineața-i pictez iar când ar fi trebui să fiu la liceu îi curăț. După aia mă îmbăt cu mirosuri de acetonă. Venită culmea, nu de la tine, ci din ghetele tale.

Să te ating, să dansez reggae și să uităm că durerea provine din măduva oaselor până și a creaturilor sălbatice ce dansează vals, invitandu-și frumoasele neveste, cu gust de piper, ce le dau refuz.

Mama ta presupun că face mâncare bună. Eu nu am mâncat ci doar am gustat. Încep să-mi pută ușor picioarele și plec. Vin acasă. În locul meu de singurătate.

”Salut plantelor”

”Salut și ție”

Te-am murit. Ține-te departe de sufletul meu. Hai pleacă. Sau poate doar am glumit. Ce păcat, pisica mea imaginară a început să miorlăie. Săraca. Vrea de mâncare. Am cam uitat de ea. Încerc să uit de tot, de seara asta și de țipetele manechinelor îmbrăcate-n bluze de ghepard. Pun capul pe umărul tău și-mi țin respirația. Mă trezesc într-un flacon, rup coconul și încep a zbura.

Pentru că ”te iubesc” are 8 litere. Iar 8-ul întors este infinit.

aş vrea

Începuturile sunt întotdeauna plăcute,frumoase..intense. În camera oglinzilor,căci aşa obişnuiam să o numim, mi ai povestit 3 seri la rând despre ele,repetându mi neîncetat că timpul nu este de partea ta. Şi te ai oprit. 2 oglinzi au crăpat semn că venise rândul meu. Mai erau încă 10 care aşteptau acelaşi lucru,dar eu nu mă grăbeam.

"- Eu nu am începuturi,doar sfârşiturile lor." Cioburi mărunte cădeau din tavan.

"- Ei m au urât, m au iubit,m au dispreţuit,m au judecat, m au admirat,m au minţit,m au înşelat şi întotdeauna m au uitat..."

Nu ai apucat să spui nimic pentru că ele,oglinzile, ţi au furat sufletul prea devreme.Şi am rămas acolo,întrebându mă cât de aproape eram de început.