Orfan de moarte

nu vreau să-mi depășesc corpul

navighez cu privirea pe faleză

tartorii nu-mi dau pace

și-mi spun să mă căsătoresc cu o coafeză.

sunt aducător de ploaie

câteodată îmi place să pictez

moartea-mi stă câteodată-n față nemișcată

dar în unele seri aleg să pictez lebede

cu al meu braț mărunt

cu oase sfărâmate

căci atunci când am fost mic

am fost bătut. bătut crunt.

moartea vine la unii pe hârtii

ascunsă-n facturi

vopsită-n toate culorile

alcătuiește un mozaic

și-o poți căra cu tine

învelită în două pături.

atunci când muma pădurii transpiră

i se poate observa pe spate un tatuaj

toată lumea stă, se uită, se miră,

eu cu moartea la bere.

realitatea e un vis

închide ochii odată cu ea când moare

și nu vei mai simți nici tu vreo durere.

apasă accelerația până la maxim,

leucocitele din alb să devină negre

timpul să stea în loc

și închide ochii din nou.

mori înaintea ei ori de câte ori

te gândești la orice.

aminoacizi, reacții, pastile și nici urmă de tratament.

bomboane cu arome de cafea drept înlocuitor cănii cu aburi.

până la urmă ajungi să recunoști

că mori înaintea tuturor,

iar asta se întâmplă, de cele mai multe ori,

pe zi de vară, stradă pustie, vând slab, soare arzător,

de unul singur.

s-a aprins noaptea la paris

și ne-a prins îmbrățișați fumându-ne ultima țigară împăturită manual cu un scop precis: realitatea e un vis.

să se deseneze apusul și răsăritul,

pe coli diferite și să mi se ofere, acum,

căci eu nu le mai văd.

17:56

simplitatea isi ia haine pompoase

si se incorseteaza pentru a se agita norocul din jurul ei.

297

Liniște.

2:54

Mi-am îmbuteliat gândurile într-o melancolie diesel , le-am legat cu fire de iarbă și am așteptat să le înghită un porumbel firav.

Cunoșteam niște câini husky speciali. Câinii husky ce se temeau de apă. Acum nu mai sunt. Sunt sedați într-un laborator pe undeva pe mica noastră planetă. Camioneta ce i-a transportat s-a răsturnat din cauza unei pisici. Ce ironie. Câinii au ajuns morți la un institut din nu știu ce țară...

Pentru prima oară, folosesc: ”norocul meu”, cel ales de mine știe să zboare.

Va ajunge după mult timp acolo unde îi e locul. Momentan zboară, deasupra privirii oricui și se mai așează din când în când pe câte-un acoperiș. Se transformă în fantomă și mănâncă pe furiș. Întreabă șoriceii cum stă treaba și-și ia zborul. Călătorește în ritm de muzică reggae, chill, și cu o traieectorie destul de ciudată, pentru noi, oamenii. Pentru că noi, nu că nu știm, nu vrem să zburăm.

gaură în apus

Am prins un miros de oameni imbicili ce uită să-și agațe paltoanele în cuiere și-și lasă umbrelele pe-afară să se usuce, în ploaie. Străzile-mi devin neoane colorate și merg în zig-zag să nu le sparg, am ajuns la concluzia că-mi plac neoanele și mai ales, cele colorate, deci am ajuns să cred că-mi plac culorile.

Aștept carourile cămășii să se decoloreze să-mi intre în piele și să intru astfel în rândul oamenilor tatuați. 99% din lucrurile care mă îngrijorează nu se întâmplă niciodată. Cum ar fi să am o casă de vacanță, să o numesc casă de vacanță, dar să fie singura mea casă, la malul mării, departe de oameni și din ce în ce mai aproape de rechini. Aș face un ghiveci din rechini, și-apoi să mă întorc în civilizație cu o nouă rețetă de ghiveci. De rechini.

Casa mea, cu verandă verde, unde să fumez țigări netimbrate rusești.

Viața mi-a oferit agitație și-apoi pe neașteptate o liniște de care mi-a fost frică întotdeauna.

Poți să mă auzi? nu, nu poți, tocmai am urlat toate acestea într-o sticlă de vodkă, i-am pus un dop de cauciuc și am aruncat-o, fix de pe veranda casei mele, în marea rechinilor, ce așteaptă să se facă ghiveci.

00:47

Aș prefera să spun că nu. adica da.

nu te condensa, uite contesa

aș bea ceva tare să mă omoare pentru urmatoarele ore,

Noaptea vine, cu fulgi mari ce se-așteaptă să îi număr, dar nu, adica da.

10:32

       Aveam să mă pierd printre nopțile geroase de februarie. Să-mi vorbesc singur despre cât de frumoasă ești, prin vocea telefonului și să beau ceai cu nemiluita. (pus într-un bidonaș la borsec acasă iar la liceu ascuns într-o sticlă de nestea.). 

       Toată lumea ar număra zilele până când va ajunge/va pleca/ va face. Eu număr nopțile. Acum îmi place să le dorm. Acum visez... 

și nu mai continui. 

       

10:51

   Șocăm prin a ne spune ”la revedere” ori de câte ori plecăm, lăsăm sau distrugem. Ne place să stam noaptea întinși să ne gândim unul la altul, fără ca noi să vrem asta. Selectăm imaginile în formatul extra-large că să ne uităm mai bine unul la altul. 

  Cuvintele câteodată nu ne ajung.

  Priveam luminile orașului și încercam a le număra în timp ce îmi fumam nețigara mea cu degetele pătate de stilou, căci aseară am scris. Ți-am scris. 

  M-am aruncat în pat c-o rezervă de parfum seducător sigilat într-o sticluță de la tine, foarte-foarte mică, pentru că ce-i mult strică. 

  Am pus câteva picături pe pernă și am adormit. 

18:25

     ... trecerile de pietoni se tot aglomerau, și se tot aglomerau...dar timpul s-a schimbat mult de atunci, s-a ajuns la chitară și blugi. I-a tăiat pentru că așa îi stătea lui bine. Cu părul lung, prins într-o bentiță galbenă ori neagră. S-a despărțit de prietena lui, pentru că îi lua mult timp să se încheie la șireturi, iar pentru el timpul e cel mai important. Mai important decât ”voi toți”, după cum afirmă.

         Îi place să vegheze noaptea la telefon, vorbind sau cântând la chitară. Nu prea fumează dar totuși fumează, gândește pe dos. 

          Fiecare pas făcut pe toc o făcea din ce în ce mai hidoasă, pe tipa cu care avea de gând să se ducă la cinematograf. Iar când a ajuns la casa de bilete a cerut 2, vânzătoarea uimită că el este neînsoțit, și după lungi discuții, nu i-a mai dat nici măcar un bilet. Tipa pe tocuri nu exista, dar avea o realitate a lui, iar asta îl demoraliza. Moldova ar fi trebui să fie aici în mintea lui. Vodka ar fi trebuit să fie dată gratis consumatorilor fideli. Se trezește, un adolescent, în lume unde toți vorbesc altă limbă. Prețul rătăcirii scrisorilor se vede și acum, a lăsat urme pe birou, de care numai el știe. Se așează în genunchi și mănâncă. 

           așa cum nu a mâncat nimeni niciodată. orice. 

Femeia timp

  Mi-am așternut generalitățile

într-o perpendiculară perfectă 

ce ducea spre șubredele voci ale unei femei

care nu se oprea, acea femeie mergea.

  Am lăsat crengi peste altarul

improvizat de mine,

mi-am tăiat unghiile și am hrănit

scheletul unui câine cu ele

doar ca să pot spune:

”am dăruit o parte din mine.”

  Mi-am întins rufele-ntuneric

și le-am lăsat a le îngheța

să le pot rupe apoi, să le folosesc

în loc de prospop

pentru a-mi opri sângerările.

  Am sunat la Cairo și am spus:

”alo, e acolo cienva? pentru că eu nu sunt aici.”

mi-au spus că sunt nebun și le-am închis

am aruncat și c-un pahar de apă în ei

la figurat vorbind, eu doar mi-am udat mobilul.

  

  Mi-am lăsat femeia în pace

și i-am promis că n-o mai deranjez,

ea se răzbună acum

și trece mult prea repede. 

01:01

         Să intri așa prin mine și să nu-ți ceri scuze? Când... ar trebui măcar să-mi lași un bilețel pe frunte când dorm: ”Domnule, scuzați deranjul, nu am știut că sunteți așa pretențios.” Ai fi putut să îmi înregistrezi sforăitul, să-l tragi în mii de bande, un regizor să le transforme în cadre și să iasă un film (fie el și scurt-metraj) de succes, cu sforăitul meu pe fundal. 

         

            Un domn și o doamnă cum ies dintr-o cafenea, terminând cofeina cu vodkă de băut, amețiți, cu un drum lung până acasă, ținându-se de mână pe străzile din New York (nu regizorul, ci eu am ceva cu orașul ăsta), ascultând trompetiși și tot felul de saxofoniști încercând să redea în stradă muzica jazz, trecând pe lângă ei, pentru că buzele domnului și doamnei noastre (îi numesc așa pentru că au doar 17 ani), sunt mult prea împerecheate să le dea atenție, nici măcar cu coada ochiului, dar, nici măcar cu coada urechii. Dar am zis deja că i-a auzit. El, sau ea? probabil ea, (ele mereu sunt atente la orice) deși nu a recunosc asta. Am cunoscut-o personal. O chema... am uitat... era simpatică. era și noapte. și nu prea o vedeam. eram pe un gang, doar am avut o lungă discuție cu ea, șiii.. mi-a spus... multe... un... ”bună” fugit. Eu îi cunosc pe amândoi, aceeași cafenea, aceeași cafea cu vodkă, aceeași oră, aceleași priviri, aproape că același soare. Deși mereu când am fost acolo ploua. Și culmea e... că în localul ăla niciodată nu am pășit eu, el, sau ea. 

          Un el nu a existat niciodată. Îmi plăcea să cred că acel el sunt eu. Deși, pe ploaie, eu mă topesc, el nu se topea, devenea curajos, ploaia îl făcea viteaz, era gata de orice sărut instant, de orice băltoacă luată în talpa bocancilor în plină vară, orice ochi verzi cu pupile dilatate. 

          Un el nu a existat niciodată, doar pentru că există o ea, care ar bea vodkă într-o cafenea cu mine. 

20:22

            Ne-a spus cineva că vocea noastră sună mai sexy prin telefon? Vreau să aud ploaia prin telefonul meu, ceaiul vărsat pe masă, un lătrat în toiul nopții și o stea căzătoare. Că tot a venit vorba de cadere, îngerului meu i-am provocat un cucui. L-am uitat undeva suspendat. (și încă o observație despre îngerul meu: îngerul meu nu dă, îngerul meu cere).

            Mi-am adus aminte, de îngerul meu. Ah, futu-l. Mi-a lipit foi prin cameră, l-am lipit odată cu afișele, undeva sus... și mi-am spus: ”Sistem rudimentar englezesc de căcat, e tot ce fac eu. Hai să beau un ceai, sigur îmi trece”.

              L-am simțit de multe ori, l-am simțit... lipsă. E menit să stau să judec acum? Ardem amintirile le aruncăm, mă mut în Budapesta și mai scriu ceva... dar le lăsăm pe toate. mă mulțumesc acum că am un telefon prin care vreau să aud ploaia, ceaiul, lătratul și steaua.